Ovidiu Mihăilescu

Florian Pittis despre sine insusi

Written on 5 august 2010   By   in Blog, Folk

1. Conceptia mea este „Carpe diem!”, deci nu exista ieri, nu exista maine, eu imi traiesc numai clipa.sports74.ru

2. Ce ma impresioneaza pe mine ca atunci cand ma vede lumea pe strada „Sa traiti, Domnu’ Pittis, v-am vazut vocea la televizor la Teleenciclopedia…

3. Legat de prostia numita rating, trebuie spus ca la vremea respectiva, Iisus a avut rating mai mic decat Barabas.

4. Eram in 1975, dupa ce s-a semnat actul de la Helsinki, si am citit din Editura Politica „Declaratia Drepturilor Omului”. Asta ar fi trebuit sa existe pe toti peretii, pe toate gardurile, sa le stie toata lumea, cu atat mai mult cu cat se si incheie declaratia asta cu „Nici o persoana nu poate apela la aceste drepturi ale omului impotriva legilor tarii respective”. (…) Fara sa existe nimic scris din partea nimanui, a functionat acea autocenzura din partea tuturor, in special a Asociatia Studentilor din Bucuresti, ca „e mai bine sa nu-l chemam pe-ala”. 5. Nu mi-am dorit niciodata sa ajung pe locul intai in topuri si nici nu-mi doresc. Dupa parerea mea, competitia in domeniul artei este o tampenie. N-ai cum sa compari mere cu pere.

6. Am auzit ca a fost unul Pittis, ia sa vedem noi ce a vrut el, vrea sa ne fure calul, ce…

7. “Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca stiu ca Dumnezeu este drept si bun si stie ce face. Mi-e frica de mine ca n-o sa reusesc sa fac aici, pe Pamant, tot pentru ce m-a trimis aici“.

8. Nu imi sunt foarte clare doctrinele, nu imi sunt foarte clare optiunile. Eu stiu doar atat, ca fac parte din partidul John Lennon – Bob Dylan.

9. Inca mai am atatea de facut. Daca as sta sa ma analizez acum, ce am facut pana acum, ce n-am facut, am doua variante. Una este sau sa mi-o iau in cap, ca mi-au iesit prea multe din cate mi-am pus in gand si le-am facut, sau nu mi-au iesit prea multe si sa-mi pun streangul de gat. Prefer inca sa mai actionez, sa mai muncesc.

10. Pentru mine mai important era sa descopar modul de a gandi al unui personaj si ritmul gandirii. Cum spunea Andrei Serban Daca te apuci de un lucru, daca tot pui o piesa in scena, daca tot joci un rol, daca tot canti un cantec, trebuie sa devii cu toata fiinta ta acel cantec, acel rol, acea piesa.

11. Inca se mai vorbeste de acea generatie de PMT-isti. De sambata de la ora 3 pana duminica la ora 11 noaptea am avut 5 spectacole la rand, unul dupa altul, cu „Poezia Muzicii Tinere”.

12. Am doua mari satisfactii: sotia mea (…) si Radio 3net, pe care il consider cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea.

13. Asa cum altii isi fac o colectie de tablouri personale si o pun la dispozitia intregului public, asa si eu am adunat atitea informatii si mi s-a parut ridicol sa le tin doar pentru mine sau sa le impartasesc numai la o halba de bere ori o cafea.

14. Cand am inceput acest proiect (n.r. Radio 3net) le-am spus: Atentie, s-ar putea sa dam gres! Atentie, s-ar putea sa descoperim un continent, America! Atentie, si mai mare atentie, s-ar putea ca America sa ne descopere ea pe noi!

15. Radio3Net este un proiect foarte ambitios care incearca sa combine ideile de pop-art. Eu tin foarte mult la asta, de raspindire a culturii prin editii de tip “Biblioteca pentru toti”, cu o arhiva echivalenta cu o biblioteca de inalta tinuta, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine sa stii ca o ai acolo. In casa nu tii ziarele pe care le citesti zilnic, in casa tii “Razboi si pace”. De cate ori citesti romanul asta? Dar il ai acolo!

16. “Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist. Exist, deci sunt rapidist!”

17. „Florian Pittis, Diploma de Excelenta pentru cat si cum gandeste, pentru ca e „Motzu” Folkului si pentru ca a ramas… “Cel mai frumos din orasul acesta”…” (Marius Tuca, Jurnalul National, Gala Folk Om Bun 2007)

18. De intors in timp as vrea, dar nu e nici o graba, pentru ca ne vom intalni Dincolo, dupa ce terminam cu viata asta.

19. „Cel mai deosebit cadou pe care l-am primit este faptul ca atatia si atatia oameni isi rup din viata lor si stau alaturi de mine la o sarbatoare. Ce poate fi mai frumos decat aceasta?!”

20. Viata mea a fost extraordinar de frumoasa… Am fost rebelul cu plete in vant… am trait viata, intens ca pe o minune si nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut… As vrea sa va aduceti aminte de mine… si tind sa cred ca pentru voi am insemnat ceva…

***

George Onofrei: Aţi fi devenit la fel de cunoscut dacă v-aţi fi lansat în condiţiile pieţei muzicale de astăzi? Mă gîndesc că există o şansă a generaţiei dumneavoastră de a fi transmis versuri, melodii la care lumea nu avea acces în mod natural…
Florian Pittiş: Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cîntăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strîng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio, ulterior şi CD-uri. Nu le-am strîns numai eu, au contribuit la această avere şi buni prieteni precum Anda Călugăreanu sau Petre Lupu… Am o colecţie întreagă, pe care mi-am dorit întotdeauna să o pun la îndemîna tuturor. Am înregistrat oricui îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie, nici nu le-am făcut decît la cerere individuală. Şi în general erau discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piaţă. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol Poezia muzicii tinere. Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat. Undeva trebuia însă să existe. Probabil, aşa cum alţii îşi fac o colecţie de tablouri personale şi o pun la dispoziţia întregului public, aşa şi eu am adunat atîtea informaţii şi mi s-a părut ridicol să le ţin doar pentru mine sau să le împărtăşesc numai la o halbă de bere ori o cafea… Sau cum am tradus Dylan. Pentru că alţii nu-l cîntau, l-am cîntat eu, informativ. Nu mi-am dorit niciodată să ajung pe locul întîi în topuri şi nici nu-mi doresc. După părerea mea, competiţia în domeniul artei este o tîmpenie. N-ai cum să compari mere cu pere.

G.O.: Totuşi, trebuie să existe nişte repere, stabilite pe baza unor criterii de apreciere…
F.P.: Reperele sînt numai de circulaţie. De cît interesezi în momentul de faţă. Este un criteriu obiectiv. Punct. În rest, ţi-a plăcut, nu ţi-a plăcut, e deja un criteriu individual. Ce juriu poate să spună că e mai bun sau nu Elvis Presley decît Frank Sinatra sau decît Ray Charles? Elvis Presley este Elvis Presley, iar Ray Charles e Ray Charles!

G.O.: Recunoaşterea trebuie să vină totodată şi din cadrul breslei…
F.P.: Da. Să vă spun cum am răspuns într-un interviu total surprinzător pentru Iosif Sava. Se spunea că Ion Caramitru este un actor mai bun decît mine. Şi am spus: „Domnule Iosif Sava, nu mi-am dorit niciodată să ajung al doilea Caramitru. Eu îmi doresc să fiu primul Pittiş”.

G.O.: Poate lumea s-ar fi aşteptat ca apariţiile dumneavoastră în public să fie mai dese. Cu toate acestea, în afară de cîteva interviuri prin revistele culturale, Florian Pittiş nu este o prezenţă foarte vie în spaţiul public.
F.P.: Dacă observaţi, nickname-ul meu pentru chat este Dylan sau Bob Dylan. Dylan de la serviciu şi cel de acasă. Dylan păstrează distanţa normală între interesul vulgar şi viaţa lui personală.

G.O.: Detaşarea aceasta de spaţiul public provine dintr-o dezarmare…?
F.P.: Nu. Nu e aşa. Eu mă uit la ce se întîmplă cînd un om cît de cît cunoscut, nu-mi îngădui să spun vedetă sau star, este invitat într-o emisiune sau i se ia un interviu şi se ajunge, inevitabil, la cum faceţi salată de boeuf şi aşa mai departe. Mi-a rămas în minte teribil de bine unul dintre dialogurile lui Platon în care se spunea: „Nu mă interesează părerile filosofice ale bucătarului, ci mă interesează cum face el mîncarea bună… Şi atunci încerc să selectez şi să stau de vorbă cu oameni care sper să mă înţeleagă şi care sper să fie interesaţi numai de ce doresc eu să le ofer celorlalţi oameni. În rest, chinul meu personal mă priveşte. Mi se adresează, peste tot unde mă duc, celebra întrebare banală jurnalistică: Ce planuri de viitor aveţi? Şi eu le spun de cele mai multe ori că nu-mi place să se uite oamenii la mine cînd fac baie. Aşa că îi rog să mă lase să-mi văd treaba terminată…

G.O.: Sînteţi un om de stînga sau de dreapta?
F.P.: Habar n-am! Nu îmi sînt foarte clare doctrinele, nu îmi sînt foarte clare opţiunile. Eu ştiu doar atît, că fac parte din partidul John Lennon — Bob Dylan.

G.O.: Credeţi în teza rezistenţei prin cultură în perioada comunistă?
F.P.: Evident, unica salvare a intelectualilor era rezistenţa prin cultură, la fel cum în Republica Democrată Germană sau în fosta Uniune Sovietică, principalul mijloc de rezistenţă era rezistenţa prin sport. Pentru că numai astfel reuşeau să circule în întreaga lume. Era totuşi doar o salvare individuală, nu una „de popor”… Tema a fost, de altfel, discutată şi la un seminar la care am participat, la Indiana University, anul trecut, exact pe tema rezistenţei prin cultură a ţărilor comuniste. Un gînditor ungur denumea rezistenţa prin cultură velvet prison (închisoarea de catifea — n.r.) şi ideea mea acolo a fost că oricum este o etapă depăşită. E foarte frumos că nişte istorici se ocupă de asta, dar pe mine mă interesează mult mai mult, în momentul de faţă, universul.www., căruia eu i-am spus velvet freedom.

G.O.: Mai e trecutul interesant în vreun fel pentru dumneavoastră? De exemplu, vă interesează serialele din ziare despre foştii securişti?
F.P.: Fostele romane poliţiste din trecut s-au transformat în astfel de seriale apărute în tot felul de ziare; nu cred că mai are rost după atîţia ani să o tot ţinem aşa, otova, cu ideea asta. Ne întoarcem la concepţiile comuniştilor, cînd imediat după venirea lor la putere, la toaleta din Cişmigiu, de lîngă Liceul Lazăr, îngrijitor era un fost şi extraordinar profesor. Comuniştii s-au răzbunat pe intelectuali, pe oamenii cu o anumită concepţie. Mie mi se pare chiar de un ridicol fără seamă acest lucru. Valoarea nu mai există. Cred că e unul singur cel care ne poate judeca din toate punctele de vedere: Dumnezeu. În rest, sînt de acord cu Iisus: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra”. Eu n-aş arunca.

G.O.: Aţi afirmat că Radio3Net e cel mai bun proiect pe care l-aţi făcut în viaţa dumneavoastră. Nu vă hazardaţi puţin? Aţi făcut destule lucruri…
F.P.: Nu, nu mă hazardez deloc. Au fost multe proiecte, într-adevăr… Dacă mă gîndesc numai la spectacolele în care am jucat, puse în scenă de Liviu Ciulei. Peste 330. Am jucat şi în săli cu o capacitate de 500 de inşi. Deci, în condiţiile în care ar fi fost plină la fiecare dintre cele 330 de spectacole, înseamnă că au fost cam 180.000 de spectatori. Prin urmare, nu au fost atît de mulţi oameni care m-au văzut în piese de teatru. A fost foarte bine ce am făcut şi în emisiunea lui Alexandru Bocăneţ. Fireşte, se petrecea într-o zonă limitată, a divertismentului… Sau ce am făcut cu cenaclul Flacăra… Toate acestea însemnau însă o zonă a răspîndirii culturale într-o singură direcţie. De data aceasta, cu Radio3Net, este vorba despre un proiect foarte ambiţios care încearcă să combine ideile de pop-art. Eu ţin foarte mult la asta, de răspîndire a culturii prin ediţii de tip „Biblioteca pentru toţi„, cu o arhivă echivalentă cu o bibliotecă de înaltă ţinută, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine să ştii că o ai acolo. În casă nu ţii ziarele pe care le citeşti zilnic, în casă ţii Război şi pace. De cîte ori citeşti romanul ăsta? Dar îl ai acolo!
Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai

G.O.: Aveţi o structură destul de ciudată. Fumaţi Carpaţi, dar, în acelaşi timp, lansaţi un radio pe Internet. Un radio care, în România anului 2004, sună a Jules Verne…
F.P.: Da. În România, un utilizator de Internet este o persoană destul de abstractă şi neutră. Nu ştii şi nici nu contează dacă fumează… Dacă bea alcool, s-ar putea să tasteze greşit. În rest, în ceea ce priveşte fumatul, nu e obligatoriu să ai o evidenţă pe Internet. Nu e nici un fel de contradicţie. Singurul război important este între scrumul ţigării şi tastatură. Obraznic, scrumul cade pe tastatură şi, ce e mai grav, dacă te uiţi la degetele mele o să vezi că sînt galbene atît la mîna dreaptă, cît şi la stînga. Fumez cu ambele mîini din cauza mouse-ului.

G.O.: De ce are nevoie radioul public de un asemenea proiect?
F.P.: Nu are nevoie radioul public, are nevoie populaţia. S-a născut deja o nouă civilizaţie, o civilizaţie paralelă pentru unii. Această civilizaţie numită www, cum foarte inspirat o numea un prieten de-al meu din America. Se caută o titulatură pentru noua generaţie, iar cea mai frumoasă denumire e cea de „dot-com„. Eu am avut pe vremuri şi o rubrică cu o titulatură ca aceasta. Aici lucrurile stau cu totul diferit decît în civilizaţia obişnuită. Libertatea este mult mai mare. S-a ajuns chiar la un nou limbaj, cu totul altul decît cel obişnuit… Sfătuiesc pe oricine să ia o revistă de specialitate sau să se uite în paginile „populare”, de altfel, din ziare, pe marginea acestui domeniu şi vom constata că foarte greu pot fi înţelese două propoziţii una după alta. Mai mult, limbajul la care s-a ajuns aduce cu scrierea prin pictograme, cuneiforme, hieroglife, iconiţe…

G.O.: De ce a fost ales un artist să se ocupe de manageriatul unui post de radio?
F.P.: Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai. Nu despre asta este vorba. Nu s-a ales un artist, ci a ajuns la aşa ceva un om care îşi doreşte din inimă să fie veşnic curios, să privească cu ochii mari realitatea din jurul lui, aşa cum apare ea, zi de zi: cu totul altfel.
Numele lui „Motu” Pittis este cunoscut, de foarte multi ani incoace, in mai toata tara. Marele sau talent — manifestat atat in teatru, cat si in lumea muzicii — i-a adus admiratia tinerilor care il simt aproape si din pricina aspectului si a firii sale de „etern adolescent”. Dar

si a spectatorilor cu parul albit de ani, obisnuiti cu inaltele sale performante din spectacolele antologice ale Teatrului „Bulandra”. Ca sa nu mai vorbim despre participarea sa la o multime de spectacole pentru copii, la gale de tot felul, in formatii rock de cea mai buna calitate. Ori creatiile nevazute in emisiunile de „Teatru la microfon” sau la celebra, de-acum „veterana”, „Teleenciclopedie”. Bomba zilei insa abia urmeaza. Mai nou, Florian Pittis este Directorul postului de radio Romania Tineret…

„Eu cred in adevaratul nostru tineret”

-Cum se simte un artist invatat mai degraba cu luminile rampei, in spatiul strict al acestui cabinet de Director?

— Foarte sincer iti spun ca… habar n-am! Iubesc in continuare actiunea si nu ma gandesc — deocamdata — la rezultatele ei. Venind aici, am gasit o echipa de profesionisti — si asta e un lucru extraordinar, daca ne gandim ca la posturile private de radio „activeaza”, in general, diletanti. Asa ca tot ce imi ramane mie de facut este sa dau… asa… o orientare anume, sa zicem mai dinamica, programelor ce tin de Canalul „Romania Tineret”. Inca nu stiu ce inseamna sa fii Director. Oricum, in fiecare act pe care il am de semnat, cer, intotdeauna, sfatul celor de aici.

— Daca ar fi sa ne luam dupa unele emisiuni „de succes” ale diverselor televiziuni private din Romania, deviza nr. 1 a tineretului nostru este „Hai sa ne distram!”. Si cam atat, din pacate…

— Cred ca povestea asta cu „Hai sa ne distram!” tine de un anumit tip de politica. O politica a „establishment-ului”, o politica a oricarui tip de stat care are nevoie, mai degraba, de „carne de tun” si nu de oameni care sa si gandeasca. Asadar, e nevoie de generatia Pro, daca vrei. Mai exact, este nevoie de generatia „Da, da, da!”, cum se spunea, pe vremea lui Ceausescu (cand exista si „generatia „contra”” si „generatia „Nu, nu, nu”!”). In general, acesti indivizi se intalnesc la discoteca, si mai deloc prin biblioteca sau in librarii. Din fericire, nu asta inseamna tineretul roman. Eu cred in adevaratul nostru tineret, in acei copii care nu sunt dispusi sa ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la scoala sau acasa, care invata pentru ca trebuie sa invete, pentru ca, oricum, in viata se vor lovi de diverse probleme si vor profita de acele elemente de baza — in formarea lor — pe care le ofera scoala. Din fericire, ca si pe vremea mea, a noastra, exista si azi o anumita cultura „underground”, pe care si-o fac singuri, in recreatie.

***

Ultimul concert

Cand eram noi in scoala, de exemplu, am citit Blaga numai pentru ca era interzis. Dar, desigur, si datorita parintilor mei (Dumnezeu sa-i odihneasca), citeam „Gazeta literara” si „Contemporanul”. In acelasi timp, ascultam Elvis Presley, jucam fotbal si ma innebuneam dupa „Rock around the clock”. Citeam „Miroir Sprint” — pentru ca era capitalist, era din Franta si pentru ca eram mort dupa ciclism… Doar „Miroir Sprint” venea in anii 50… Asemenea tineri exista si azi in tara noastra! Foarte multi! Setosi de cultura, setosi sa afle tot soiul de lucruri! Asa incat eu imi propun sa le ofer tinerilor romani „cultura in recreatie”. Am inaugurat, deocamdata, emisiuni de genul „Hit-ul zilei”, „Starul zilei”. Astfel, tinerilor li se ofera, mura in gura, cu documentatia scoasa din enciclopedii, cele mai fierbinti emisiuni despre idolii lor. Si, ca sa nu crezi ca la noi totul se rezuma la muzica, ei bine, afla ca au fost programati la „Omul zilei” si Liviu Ciulei, si Alexandru Tocilescu, si Irina Petrescu. Si ca sa intelegeti aria de cuprindere a emisiunilor noastre — cand este vorba despre valori reale, de ieri si de azi — ei bine, afla ca in ziua de 2 aprilie am programat ziua Gica Petrescu. Toata ziua a fost dominata de aceasta personalitate a muzicii si culturii romanesti. Tinerii trebuie sa-l cunoasca, sa-l respecte si sa-l iubeasca. Din pacate, noi nu avem o zi a eroilor — cum au americanii — in care copiii sa vina sa puna flori la monumentul sau la mormantul celor ce si-au dat viata pentru patrie. Prin analogie, cred ca trebuie sa cultivam respectul datorat de tanara generatie valorilor nationale. In acest spirit, trebuie sa spun, pentru cine nu stie, ca am reintrodus emisiunea aceea, longeviva si de-a dreptul antologica, numita „Noapte buna, copii” — care, in cele 5 minute zilnice, a educat atatea si atatea generatii de copii si tineri…

„Mai cu mot, adica Motu”

— Acum, ca d-l Director a fost prezentat, hai sa vorbim putin despre familia ta si de unde vine acest… „Motu”, cu care te alinta toti cei ce te iubesc (si ei sunt foarte multi)?

— Tatal meu a fost cel ce a „tinut” genealogia. Primul Pittis despre care a aflat tata a fost preotul Bonifachie Pitis din Scheii Brasovului — un stra-strabunic al meu. Atestat istoric este faptul ca in gradina stra-strabunicului meu, Anton Pann i-a dat lui Andrei Muresanu muzica pentru „Desteapta-te, romane!”… Un fiu al lui Bonifachie Pitis a coborat la Bucuresti — si din spita asta ma trag eu…

— Pitis… cu doi de „t” e corect?

— Nu. Pitis cu un „t”. Cu doi de „t” l-a scris jandarmul care mi-a facut actul de nastere. Si tatalui meu i-a fost un fel de lene sa indrepte aceasta greseala. Asa ca pentru unii — eu sunt Pitis cu doi de „t”. A mai existat un Pitis la Targoviste — care a avut hotelul si sala de teatru „Pitis”. Asta se intampla la inceputul secolului Xx. Am intalnit acest… amanunt in „amintirile” unor actori care evocau vremea in care au jucat la „Teatrul Pitis”… Familia noastra a fost mare si destul de raspandita…

— Sa vorbim un pic despre parintii tai…

— Tatal meu, Nicolae Pitis, a fost comandor aviator — sef de scoala de pilotaj, comandant de escadrila. A schimbat garda la palat, a luat masa cu regele — de fapt cu amandoi. Si cu… Carol al Ii-lea, si cu Mihai. A iesit la pensie la 41 de ani, in 1941, la doua saptamani dupa inceperea celui de al Ii-lea razboi mondial (stiut fiind ca atunci din aviatie se iesea la 40 de ani). A apucat aviatia fara parasuta, a apucat si perioada cand coborau avioanele pe langa gari — intr-o activitate de recunoastere. A participat si la intrecerile gen „trecu cu avionul pe sub podul de la Cerna-Voda”. Si asa mai departe… Mama mea, Ana, a fost casnica, apoi a avut un atelier de croitorie pana in 1953. Mai tarziu, pentru ca nu prea veneau bani in casa, s-a angajat secretara la o scoala.

Un pusti cu parul alb

„Motu” m-a poreclit bunica mea din partea tatei. Bunica mea m-a adorat, era tare mandra de mine si pentru ca eram primul baiat sosit in familie, primul nepot care ducea numele familiei mai departe. Eram, deci, mai cu mot… Asa ca am devenit… „Motu”.
Toti ai mei erau indragostiti de arta, de muzica, de literatura. Un amanunt… amuzant: tatal meu a fost cel ce a adus in tara partitura cantecului „Ramona”. Mama mea ar fi vrut sa se faca actrita, semana cu Danielle Darrieux… Dar n-au lasat-o parintii sa urmeze Conservatorul. A suferit teribil din cauza acestei „ratari”… Poate de-aceea m-a „aruncat” pe scena, cand aveam vreo… 4 ani. Da, da, am aparut pe scena in spectacolul „Congresul pustilor” de Sasa Georgescu si I. Avian. Partenerii mei au fost, tin minte, Flavia Buref, Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubas. Eu jucam rolul „Ciuculet”. Asta se intampla in 1947. Rolul meu era de fapt un monolog, in care povesteam ca aveam un caine bolnav si prietenii mei nu veneau sa-l vada. Eram suparat foc, dadeam din picior si oftam de zor… Dupa asta am invatat, curand, sa citesc. Citeam literele de tipar, bineinteles. Cu timpul, am inceput sa citesc toate piesele de teatru din casa — asta, si pentru ca numele personajelor erau scrise cu majuscule — si asta m-a atras! Mai tarziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca scolii… Fiind inca in scoala primara, am vazut de 23 de ori capodopera „O scrisoare pierduta”, regizata de Sica Alexandrescu… Asa incat, ceva mai tarziu, am montat chiar eu actul Iii din „O scrisoare pierduta”. Eu jucam rolul „Cetateanul turmentat”. Aveam 14 ani…
Ca sa-ti spun drept, in teatru ca in teatru, dar primul mare succes, unul adevarat, s-a petrecut in muzica, pe cand eram la gradinita. La o serbare de la gradinita in limba romana — ca am facut si una la „Maison des FranIais” — am cantat „Pe Mures si pe Tarnave”… Eram imbracat in costum popular, bineinteles. Pasiunea mea pentru muzica s-a manifestat de timpuriu, dupa cum vezi. Mai tarziu, m-a cuprins „patima” rock-ului. Mergeam la restaurantul „Ceahlaul”, care se afla in coltul strazii noastre si unde era o formatie extraordinara, care canta „Rock Around the Clock”, al lui Bill Haley, la acordeon, tambal si la nai. Era in 1956. Asta era o nebunie cu atat mai mare cu cat, la radio, nici pomeneala de rock-uri! A urmat alta nebunie: filmul. Am facut o pasiune pentru „Serenada strazii”, cu Vico Torriani, si „Vagabondul”, cu Raj Kapoor — pe care le-am vazut de cate 21 de ori! Primele discuri cumparate au fost „Avaramu! Aaaa-a! Avaramuuu!” si „Arrivederci Roma”. In liceu , la „Lazar”, am facut sectia real-matematica (in clasa a Viii-a am fost coleg cu Ulm Spineanu). Am luat si acolo un premiu la olimpiada de matematica pe regiune, al doilea cum ar veni, si nu primul (din motive de… „indisciplina”). Cam in aceeasi perioada, ne-am organizat, tot in liceu, fireste, o „formatie muzicala” a noastra. N-aveam chitara electrica, adica din astea, moderne. Pe-a noastra am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi — asa ca ne curentam deseori. Eu bateam intr-o toba cu piciorul, ca n-aveam pedale, cu betele intr-un scaun. Eu eram la baterie si solist vocal. In acelasi timp am avut imensa sansa ca, in 1958 sa vina la noi, la „Lazar”, si sa propuna infiintarea unui cerc dramatic, d-l Petrica Gheorghiu, marele actor Petrica Gheorghiu de la Teatrul Bulandra…

Un noroc numit Ciulei

— Deci, pasiunea ta pentru teatru a pornit din liceu…

— Da, in 1958, am facut figuratie in spectacolul „Omul cu martoaga”, la Teatrul National. Tatal meu, care era pensionar, si care avea nevoie de un ban, facea figuratie pe „prima scena a tarii” — asa ca m-a bagat si pe mine in portie. Apoi am dat examen la Teatru, am cazut in primul an, datorita defectului meu de dictie — aveam un „r” foarte puternic, „graseiam” cum se spune in mod elegant. Asa ca „am picat”. De aceea, timp de un an am luat lectii de dictie. Le-am urmat cu strasnicie, pentru ca am dorit mortis sa devin actor… De fapt, cele mai aprofundate studii teatrale mi le-am facut in Teatrul Bulandra, unde chiar in anul in care am „picat” la admitere, m-am angajat ca electrician voluntar, deci fara plata! Am lucrat cu „reflectorul de urmarire”, am vazut toate spectacolele, seara de seara. Si mai toate repetitiile. Recordul meu de vizionare este spectacolul „Cum va place”. L-am vazut de 236 de ori! Pus de Liviu Ciulei. Si, pus de acelasi, magistral, Ciulei, „Sfanta Ioana”, spectacolul asta fiind pe locul doi. Adica l-am vazut de 128 de ori… De altfel, norocul meu s-a numit si se numeste Liviu Ciulei. D-l Ciulei mi-a propus, intr-o seara, cand am inlocuit un actor „indispensabil” — uite, tin minte pe dinafara cuvintele lui: „Vrei sa joci in „Cum va place”?”. Toata viata am sa-l tin minte cum statea acolo, la el in cabina (el juca, in spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul). Fuma linistit, in ragazul dintre doua spectacole si, zambind, mi-a pus aceasta intrebare care, intr-un fel extraordinar, mi-a marcat viata… Apoi, ca director, m-a si angajat… Prima mea replica rostita pe scena Bulandrei in calitate de actor angajat a fost „Va rog sa-mi dati o clipa ascultare”…

— Nu putem pune punct acestui interviu fara a aminti — chiar si pe scurt — acea miraculoasa intalnire a ta cu miraculosul Alexandru Bocanet. Cum s-a creat acel trio „Anda Calugareanu — Dan Tufaru -Florian Pittis”? Cum s-au nascut acele momente antologice?

— Trio-ul acela a aparut dintr-o joaca a noastra, de un Revelion. Regretatul Bocanet, sotul, pe-atunci, al Doinei Levintza, a avut ideea sa petrecem Revelionul la ei acasa. Asa ca am sosit la ei, Dan Tufaru, sotia lui, Anda Calugareanu si cu mine. Am hotarat sa fim deosebit de eleganti, sa nu punem muzica, sa inchidem radioul, televizorul, telefonul… si sa dam, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Si ne-a iesit seara aia atat de bine, ca am hotarat sa o „facem” si la televiziune. In vremea aceea, Dumnezeul televiziunii era genialul Tudor Vornicu. El ne-a dat mana libera. Restul se cunoaste. Totul s-a facut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a impus nimic… De necrezut, nu?

Spre cer, intr-un ocean de flori

— Am tot vorbit despre trecut. In incheiere, as dori sa stiu care este cea mai mare bucurie a ta, Azi?

— Cea mai mare bucurie? Faptul ca traiesc clipa de fata.

— Cel mai mare regret?

— Cel mai mare regret este ca aceasta clipa trece…

— Da-mi voie sa ma intorc din usa si sa te intreb despre actuala ta sotie.

— Ce sa-ti spun: O iubesc! O cheama Niculina… dar eu ii zic Anda. Si e educatoare la o gradinita.

One comment on “Florian Pittis despre sine insusi

  1. rewe spune:

    best

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *