Interviu Jurnalul National (Loreta Popa)

Astăzi e ziua ta, Ovidiu Mihăilescu

10 mai 2012 – 14:55

Sunt mulţi cei cărora minciuna li se strecoară zilnic printre picioare. Sunt mulţi cei cărora nu le pasă decât de ei înşişi şi de mofturile lor. Sunt mulţi cei cărora cuvântul ţară le strepezeşte dinţii, iar a vorbi despre omenie li se pare vetust. Ovidiu Mihăilescu este român, folkist şi atât de departe de categoria celor de mai sus. Spune adevărul chiar dacă acesta se înfige adânc în carne, se dăruieşte pe sine şi muzica sa tuturor, fără să se gândească la avantaje sau alte foloase material şi mai ales îşi iubeşte ţara aşa cum doar poeţii o pot face, cu asupra de măsură. Chitara primită la 17 ani a fost cel dintâi pas spre valoare, iar participările la festivaluri şi concursuri de gen şi faptul că tinerii sunt atraşi ce folk în număr din ce în ce mai mare îi păstrează vie în suflet această bucurie. Ovidiu Mihăilescu împlineşte astăzi 50 de ani de viaţă şi 30 de activitate. Jurnalul Naţional îi urează „La mulţi ani!”

„Noi, folkiştii, suntem un fel de ecologişti ai sufletelor, care fără mare tam-tam tratăm boala materialismului, a vitezei şi a indiferenţei”
„Ce-am făcut în anul care a trecut? Am reuşit să termin un nou album cu piese traduse pe care din păcate nu-l pot încă lansa din motive de drepturi de autor şi de birocraţie… Am cunoscut mulţi oameni frumoşi din toate colţurile ţării. Am avut bucuria de a-l vedea pe fiul meu cel mare intrat la Conservatorul din Paris. Am scris la o nouă carte de poezie pe care însă n-am s-o public decât peste câţiva ani. Am înţeles că oamenii au nevoie de folk, de adevăr şi lumină spirituală şi am înţeles că noi, folkiştii, suntem un fel de ecologişti ai sufletelor, care fără mare tam-tam tratăm boala materialismului, a vitezei şi a indiferenţei. Am devenit mai destins, mai calm, mai puţin interesat de o recunoaştere socială care nu vine de regulă decât pe criterii de gaşcă, de politică sau de conjunctură; mai încrezător în propriile forţe şi în frumos . Am găsit tot mai multe motive să cred atât în Dumnezeu, dar şi în faptul că România nu e bolnavă ca ţară, ci doar este infectată de un strat de impostură şi incompetenţă.

Ce mă supără? Că nu se învaţă Bob Dylan în şcoli. Că Florian Pittiş nu are o piaţă în Bucureşti. Că nu există parcul Eminescu, că nu s-a făcut încă un zgârie-nor pe modelul „coloanei Infinitului” a lui Brancus . Că nu l-am declarat genial pe Bacovia. Că Dan Puric nu are un talk-show la o televiziune… Că Tudor Gheorghe nu dă spectacole la Londra şi Tokio deşi merită.

Ce-mi place? Că oamenii zâmbesc atunci când le cânt! Că pleacă fericiţi de la spectacol şi mă salută complice. Că am prieteni mulţi şi între artişti şi în lumea mare. Că sunt sănătos şi călător continuu în ţara mea. Că mai am încă vise neîmplinite după care pot să alerg. Că mai sunt oameni frumoşi care-şi aduc aminte de mine chiar şi numai o dată pe an. Că soarele încă ne luminează pe toţi şi dăruieşte naturii forţa de a rodi. Că viaţa merită trăită chiar dacă dezastrele vin avalanşă pe fluxurile de ştiri atâta vreme cât ai pe cine iubi şi cât ai ceva de dăruit celor din jur.

Ce vreau azi? Doar să mulţumesc Cerului şi Pământului că ştiu să dăruiesc fără limite, şi tuturor oamenilor care fiecare, la locul lui, este centrul Universului.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *