Ovidiu Mihăilescu

Nicu Vladimir (articol de Nelu Stratone)

Written on 24 mai 2011   By   in Blog, Folk

NICU VLADIMIR

n.  8 decembrie 1950

d. 10 octombrie 1995

 

  • Absolvent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti, secţia pictură, promoţia 1975.
  • Grafician la ICSITE Bucureşti
  • Alături de Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă etc. a reprezentat unul dintre “pilonii” principali ai “mişcării folk” din România.
  • A publicat poezie în Luceafărul, Orizont şi Tribuna.
  • Premiul I la “Primăvara Baladelor”, ediţia I-a (aexae-quo cu Mircea Vintilă).
  • Peste 200 de apariţii în spectacole rock şI folk, cenaclul Flacăra, Piaţa Universităţii etc.
  • Înregistrări la Radio Cluj.

 

“În ceea ce priveşte propria-mi creaţie, consider că în cele două decenii de activitatea am fost întotdeauna consecvent principiului estetic afirmat de la început, compunând şi cântând cântece în care importanţa cuvântului este egală cu aceea a structurii melodice – ritmice, acestea neputând fi separate fără amputarea valorică şI semantică a produsului. Tematic, toate cântecele compuse şi cântate de mine sunt extrase din experienţa personală de viaţă (singura cu adevărat cunoscută) oglindind prin transfigurarea artistică propriu-mi proces de cunoaştere a lumii  exterioare şi interioare, gândurile, meditaţiile, complexul de idei izvorât din multiplele relaţii om – societate, om – natură, om – idee şi om – materie, dragoste – moarte, pace – război (ca periocol apropiat), singurătate – contopire cu universul, om – realitate şi om – irealitate, om – univers şi om – patrie, omul – fiinţă cosmică etc. etc., în care termenul  “OM” mă desemnează chiar pe mine, cel care trăieşte diferite etape ale unei vieţi pe care încearcă s-o înţeleagă şi să restituie în formă artistică înţelesurile dobândite”.

 

NICU VLADIMIR, 1986 – “Memoriu de activitate”

 

 

“Rockul ca expresie muzicalĂ te ajutĂ sĂ te eliberezi de energii care pot deveni negative” (interviu realizat de Nelu Stratone cu câteva zile înaintea dispariţiei)

 

Rep.: Ce se-ntâmpla cu mişcarea rock de la noi în perioada aceea de deschidere a României ?

N.V.: A fost, cred, o chestie de imitaţie la început. Adică au pătruns nişte zvonuri, pe urmă însoţite şi de material : discuri, ştiri de presă, „Europa Liberă”, mai târziu „Metronom-ul” lui Cornel Chiriac … S-au suprapus şi pe deschiderea politică de după ’64. Puterea nu putea să ia măsuri foarte făţişe împotrivă, pentru că se-ntâmpla un lucru ciudat : pe deoparte, din cauza cenzurii mesajului se atenua cumva, se metaforiza, se făcea mai subtil, ceea ce a fost spre binele cântecelor, „produselor artistice”, să le numim aşa. Şi chiar când s-a putut să ai un mesaj direct, să încerci să te exprimi direct într-o problemă cate te râcâia, descopereai că pateticul nu e tot una cu tragicul. Adică tragicul rostit patetic parcă sună mai prost decât tragicul rostit senin. În felul ăsta am ajuns la interesul pentru folclor. Folclor – folclor, adică seninătatea asta totală, până şi în voce.

Sigur, aveam teme, dar nu erau teme, era viaţa noastră. Eram pândiţi şi primejduiţi de tot felul de lucruri şi încercam să comunicăm între noi despre toate astea. Am descoperit atunci, obligat fiind cumva, că limba de toate zilele nu-ţi ajunge să comunici integral tot ce ai de zis şi că o faci mai bine prin artă. Eu eram pe vremea aia la Liceul de Artă Plastică şi pe urmă la Institutul (NA : de Artă Plastică „Nicolae) Grigorescu” şi puteam să compar ce poţi să zici prin pictură şi ce poţi să zici prin cântec, cuvinte, poezie ş.a.m.d. Am văzut foarte clar că pentru a vehicula mesaje compuse din sentimente nu comunci cu definiţii raţionale. Trebuie să le combini cumva ca să-ţi dea o aproximaţie cât mai aproape de… Şi aşa s-a urcat cumva nivelul intelectual al cântecelor. Iar eu cred că faţă de americani şi de occidentali, poetic vorbind, eram mult deasupra. Rockul ca expresie muzicală te ajută să te eliberezi de energii care pot deveni negative, când stau acolo şi zac şi se-mput. Trebuie să le dai drumul, cumva. Iar o dovadă că folk-ul ţinea miezul chestiei ăsteia era faptul că înseşi trupele rock intrau uneori pe teritoriul ăsta al folk-ului şi scoteau câte o perluţă : … şi Phoenix, … şi Sfinx , …şi altele. Se mai întâmpla un lucru : puteau să te reprime făţiş sau nu. Şi zic că tocmai din cauza creşterii nivelului intelectual al întregii chestii, treaba n-a fost atât de vastă ca-n America, unde erau şi mecanici auto şi vagabonzi, pur şi simplu. La noi erau studenţi, erau elevi care puteau recepta mesajul, care puteau produce mesaje asemănătoare. Or, autorităţilor nu prea le dădea mâna să se pună încă odată cu studenţii. Mai avuseseră probleme, nu cu mult înainte, la o demonstraţie pentru Crăciun. Era o tensiune continuă. Eu am văzut oameni tunşi cu briceagul pe stradă, fete cu fuste tăiate, cu ştampile puse direct pe picior . Adică era o chestie total barbară. Dar dacă erai student,  te dădeau deoparte, te făceau scăpat cumva. Eventual, te luau la secţie şi încercau să te lămurească, dacă nu reuşeau te trimeteau acasă sau îţi anulau buletinul pe motiv că nu semeni cu poza şi te duceai cu poze actuale şi îţi dădeau buletin cu poza respectivă. Şi era de tot hazu’, la un moment dat începuse să ne placă. Pe de altă parte, chestia cu pleata eu mi-am asumat-o ca pe un steag. Am zis : „Eu sunt clar în război cu ăştia, şi e bine s-o ştie şi ei, şi să ştie şi alţii, şi atunci nu mă tund. Puteau să o lase şi trecea, ca orice modă, în doi ani. Au făcut-o obiect de reprimare şi s-a transformat în simbol al rezistenţei. Tot omu’-şi lăsa pleată ca să spună clar pe ce parte e. Că mai luam noi şi plase, că ne mai întâlneam cu câte-un pletos care ne escroca, asta e altceva. Şi ne cam lăsau în pace. Dar au găsit alte metode. Una dintre ele a fost Cenclu Flacăra, care a avut comandă clară să ia toată treaba asta şi s-o deturneze, s-o scoată de pe şinele ei şi s-o ducă pe alte şine şi a făcut-o. A reuşit s-o facă destul de dibaci. Americanii au rezolvat numai cu banii, au luat-o pe partea economică : au industrializat muzica. În prima etapă le-au luat produsele ca unor artizani şi le-au vândut. Le-au dat cu banii pe la nas … le-a plăcut. Acum nici măcar nu mai comercializează produsele creatorilor adevăraţi de acolo, ci creează gata compozitori.

Rep.: Crezi că a supravieţuit totuşi ceva ?

N.V.: Eu cred că da. Mă aşteptam să fie un nou val, o chestie masivă după ’89, dar se pare că e o zăpăceală d’asta din care nu se alege nimic încă, dar sper să se aleagă, că nu se poate să rămână aşa, în muzică, dar şi mai larg. Ca stil de viaţă m-ar îngrijora să nu devieze, pentru că acum au apărut drogurile. Chiar în mişcarea hippie nu era îsta esenţialul, adică sigur că aveau bairamurile lor, se plimbau cum vroiau cu minţile, pe unde îi ducea LSD-ul, dar asta era doar o latură. Cei din generaţia actuală au un simţ al opoziţiei prompt. Adică dacă-i spui ceva, întemeiat sau nu, se opune. Libertatea e responsabilitate în primul rând. Or să descopere ei că legile nu se ascultă, nu se încalcă, ci se fac. Trebuie să faci legea ta. Dincolo se văd urmări clare. Eu zic că mişcarea ecologistă se trage direct din flower power şi din hippie. Ăştia au umblat tată, s-au dus până-n Tibet, s-au dus până la Katmandu, au stat în locuri din Amazonia. Au umblat zdravăn de tot şi au dat de locuri în care natura e natură, şi de locuri în care natura nu mai e natură, şi de locuri în care te duci şi-ţi vine să borăşti. S-au întors în oraşe, au văzut că-n oraşe e pustia pustiei şi că nu poţi să comunici unul cu altul … E clar că de-acolo se trage ecologia ca fenomen de masă.

Establishment-ul a luat-o peste bot atuncea tare de tot, nu numai că au oprit un război dar au dat o grămadă de drepturi negrilor, femeilor, au lansat o grămadă de programe sociale, pe care nu le aveau şi nici nu se gândeau să le facă vreodată şi le-au făcut – adică lucruri foarte concrete.

Care sunt, concret, valorile promovate de cultura rock ? Mă refer la valori morale, valori estetice şi la legătura cu religia. Cea mai importantă e libertatea, fără doar şi poate. Sinceritatea decurge deja din libertate, când  ţi-ai asumat libertatea … Cu estetica e mai complicat, pentru că la prima vedere este aspectul şocant, dar nu sunt deloc sigur c-ar fi cel mai adevărat. Factorul religios s-a manifestat cu multă acuitate, pentru că în primul rând mişcarea hippie era interesată în hinduisme şi mişcări orientale religioase. De aia s-au dus şi tot dus în Katmandu şi-n alte locuri. I-au păcălit o grămadă de „guru” pe acolo care se fabricaseră repede.

Rep.: Deci creştinismul nu-i satisfăcea ?

N.V.: Creştinismul lor, care era practicat convenţional, nu-i satisfăcea. Trăirea mistică o găseau în droguri, în primul rând. O afirmă Eliade şi spune un lucru foarte just : a ajuns să eşueze tocmai pentru că s-a democratizat utilizarea drogului în scopuri sacre. Droguri în religii anume îl lua numai un anume om, cu pregătirea şi iniţierile lui, şi ajungea la ceva cu asta. Când le iei în masă, şi nu ştii prea bine de ce, ajungi aiurea. Dar l-au căutat pe Dumnezeu. Mişcarea hippie ne-a adus importante câştiguri culturale. Aşa am descoperit, cât am putut, cultura orientală, că altfel nu ne interesa, ce treabă aveam noi cu Confucius sau cu Budha. Dar pentru că ei erau interesaţi de asta, ne-am dus şi noi pe urmele lor şi am ajuns la ăştia. Ca până la urmă, ăia care au fost fericiţi, au reuşit să ajungă înapoi la Cristos, de unde plecaseră nu prea lămuriţi. Adică poate se botezaseră, dar nu mai mult. Sigur, mişcarea rock nu a dat mistici şi mari teologi, deşi George Harrisson, de exemplu, a trecut prin crize mistice importante. Dar a avut o trăire religioasă. Ăştia trăiau în familii, mulţi dintre ei, familii hippie, care aveau ritualuri antice de o anumită natură. Şi aicea se întâmpla uneori la fel. Până şi băţu’ ăla de santal …, pentru că eu mă duceam la Mircea Florian şi când intram în casă punea cinci beţe de santal şi le dădea foc. Ca preocupare dominantă sau măcar importantă a mişcării ăsteia a fost cu siguranţă şi problema religioasă.

Rep.: Care e relaţia culturii rock cu politicul ?

N.V.: Cred că a fost tot timpul împotriva autorităţilor, a statului, a establishment-ului în partea aia, în Occident, împotriva dictaturii, în partea asta. Toată Europa de Est era împânzită de trupe. Când m-a luat pe mine la Securitate – aveam 17 ani – m-au întrebat dacă n-am legături cu polonezii şi cu cehii. În Cehia nu se-ntâmplase încă mare lucru, urma să se-ntâmple. Au fost nişte perioade distincte : perioada hippie a fost clar o perioadă când s-a refuzat societatea comună şi s-a întors spatele pur şi simplu. S-au dus să trăiască în deşert, în comunele lor, să plece în Katmandu sau nu ştiu unde. N-au mai vrut să ştie. Şi-au văzut de treaba lor.

Rep.: La noi în ţară ce-au făcut ?

N.V.: La noi se adunau în bairamuri, făceau excursii prin ţară. Asta din când în când, nu puteai s-o faci tot timpul. În rest, vagabondai cu mintea. Asta era soluţia cea mai la-ndemână. Sau făceai artă, nu neapărat muzică, puteai să pictezi, să scrii poezie ş.a.m.d. La un moment dat s-au topit cumva toate astea, începând cu punk-ul, cred eu, o mişcare opusă ăsteia  dinainte, care era îndreptată clar tot împotriva îputeriiş, dar în luptă directă cu ea şi acuzând-o că „de fapt voi ne-aţi adus în halul ăsta, şi voi sunteţi la fel ca noi, la fel de împuţiţi”, că nu puteai să te apropii de un punker … Ştiu că în ’89 eram la Düsseldorf şi trebuia să stai la 30-40 de metri de un grupuscul din ăsta pentru că puteau să-ţi dea cu o sticlă în cap. Erau foarte violenţi, foarte murdari, dar ăsta era mesajul clar : „şi voi sunteţi ca noi, degeaba vă mascaţi cum vă mascaţi şi voi sunteţi vinovaţi”. Pe urmă a devenit modă … că aşa se-ntâmplă. Adică poţi să adopţi, pentru un moment scurt, un soi de „estetică a urâtului”, să te exprimi prin ea, dar rişti în acelaşi timp să devină etalon de alt frumos, o alternativă de frumos. Uite… Picasso – după ce au bombardat nemţii Guenica, plângea inima-n el şi a fost revoltat şi a pictat „Guenica”, ca pe un urlet. A început să caşte foarte multă lume gura şi foarte mulţi au început să picteze la fel, că „ce frumos e !” şi au ajuns să creeze chestii din astea, frumuseţe urâtă, dar nu ca o revoltă la ceva, ci în sine, ca o valoare estetică în sine. Ăsta-i riscul ! Mai încoace nu ştiu ce se mai întâmplă. Cred că e o ameţeală deocamdată, deşi mai apar mici luminiţe, dar care sunt repede înăbuşite de industrie. De exemplu, Suzanne Vega, Tracy Chapman etc., care mi s-au părut fenomenale şi aşteptam continuarea care n-a mai venit, adică nu s-au mai auzit. Sunt prea mulţi ăia care hornăie şi fac cum fac pe-acolo. Dacă ar face-o cum o făceau Sex Pistols, care erau autentici, şi ăsta era mesajul pe care-l scuipau peste ăia, ar fi o chestie, dar când fac că aşa se face … E o linişte asurzitoare … Am putea spune că mişcarea rock implică un comportament deviant, dar nu în sens patologic, în cazul în care tinerii trăiesc într-o societate alienată ? Societatea nu e alienată e de-a dreptul schizofrenică. Sciziunea e multiplă şi aproape definitivă, iar segmentul cel mai puţin unitar din societatea asta sunt tocmai tinerii. Adică ei neagă pentru că nici n-au ce găsi ca valori de care să se agaţe în cioburile astea, dar îşi găsesc, că asta au de făcut – sî-şi găsească valori şi să-şi facă propria construcţie, să-şi facă legile. Dacă-şi fac legile, pe urmă au şi putere. Aşa ? … cine deviază de la cine ? În mod „on the groove, ei ar fi cei (îndreptăţiţi), că ei sunt ultimii veniţi… Dacă nu stau pe şine deviază, dar şinele astea nu mai există. Poţi să zici că nu stau laolaltă cu societatea, dar că deviază – n-au de unde devia, cel puţin în cazul României. Cel mai bine ar fi să se-adune mai repede, să-şi găsească legile şi să facă curat.

Ziua poeziei la Galati

Written on 27 martie 2011   By   in Blog, Folk

 

 

 

 

 

 

 

Ca folkist foarte rar am ocazia sa ma intilnesc cu poeti sau sa fiu luat in seama ca poet in cadrul unor manifestari care au legatura cu poezia.In 21 martie 2011 am avut insa bucuria si onoarea de a fi prezent la Galati la manifestarile prilejuite de Ziua Mondiala a Poeziei.Am cunoscut acolo oameni frumosi si inimosi care au facut posibil acest eveniment si tocmai de aceea vreau sa relatez cite ceva pentru a le multumi tuturor pentru bucuria de a fi prezent acolo.

Trebuie sa spun ca fara efortul si prezenta minunata a Florinei Zaharia manifestarea nu ar fi avut un aer poetic si gingas si poate nici aerul cald si firesc al unei intilniri intre prieteni.Centrul Cultural din Galati este un loc unde se focalizeaza viata culturala a acestui mare oras.Alaturi de Florina am cunoscut oameni minunati ,Andrei Velea poet,A.G.Secara poet si critic,…….

 

Tara Cateilor la Teatrul Nottara

Written on   By   in Folk

Tara Cateilor

Acum mai bine de doi ani am vorbit cu Adrian Fetecau despre un posibil spectacol de poezie si folk in care si eu si el voiam sa ne spunem parerea despre viata pe care o traim azi si in ultimii 20 de ani postrevolutie…N-am ramas doar la vorbe si imaginatiuni ci dupa ce ne-am intilnit de mai multe ori si dupa ce l-am co-optat si pe Dan Caramihai in acest proiect am trecut la fapte.

Dupa citeva luni de tatonari am pus pe picioare un spectacol in care „vorbim” despre o frustrare morala pe care o traversam astazi,despre lipsa de speranta si despre marasmul in care traim atit noi,aici in Romania,dar si democratiile occidentale adincite tot mai mult in  materialism.

Titlul spectacolului l-am gasit citind un text din Stig Dagerman (despre o lume a cateilor ratacita in proprie nimicnicie)iar textele si melodiile din spectacol apartin unor nume importante ca: Bob Dylan,John Lennon,Cat Stevens ,Rudyard Kipling,Carlo Alberto Salustri,Pablo Neruda,Marin Sorescu,Matei Visiniec,Adrian Dohotaru,Tudor Arghezi,Adrian Paunescu si evident si citiva folkisti autohtoni ca Daniel Iancu,Florian Pittis,si subsemnatul.

Am jucat acest spectacol prima oara la Club A intr-o zi din ianuarie 2011 pe o vreme glaciara…si l-am imbunatatit mai apoi in Aula la ASE si mai apoi intr-un spatiu din Regie pentru studentii politehnisti.

In 8 martie l-am pus in scena la Nottara unde l-am prezentat cu sala plina si cu foarte bune ecouri pentru un public de prieteni si invitati din presa.

In 4 aprilie il vom prezenta din nou unui public de invitati dupa care va intra in programul stabil al Teatrului Nottara.

Va asteptam sa veniti sa vedeti acest spectacol!Merita si cred ca nu ma laud daca spun ca oameni care l-au vazut odata m-au rugat sa-i mai anunt cind se va mai juca…asta spune ceva.Spectacolul pune o multime de intrebari si eu cred cu tarie ca noi toti avem nevoie in ultima vreme sa raspundem acestori intrebari,sa intelegem bine ce traim,sa gasim pentru noi si pentru ceilalti raspunsurile menite sa ne regasim echilibrul ca oameni si ca natiune!

Va astept cu drag si cu speranta ca acest spectacol va schimba ceva in noi.

Arlequin

Written on 3 februarie 2011   By   in Blog, Folk

Eu am ales asa!

Am cules destul lacrima durerii

Am privit destul scheletul singuratatii

Stiu prea bine prapastia deznadejdii!

Cand haosul si haul

Au trecut sa ma devore

Am privit spre Cer,am zambit

Si am ales sa fiu vesel!

Adrian Berinde Lansare de album „Azil”

Written on 6 ianuarie 2011   By   in Blog, Folk

Joi, 27 ianuarie 2011, Adrian Berinde lanseaza, dupa o pauza de aprope 8 ani, albumul Azil. Acesta era programat sa apara initial in 2009, dar, din motive obiective, lansarea a tot fost amanata. Lansarea va avea loc in clubul The Silver Church (Calea Plevnei nr. 61).

Personalitate artistica extrem de complexa (pictor, sculptor, poet, compozitor si interpret, regizor, muzica de teatru) Adrian Berinde s-a nascut pe data de 4 mai 1958, la Oradea. Absolvent al Scolii de Arte Plastice din Cluj. In 1982, se stabileste la Moudon, in Elvetia si lucreaza ca pictor liber profesionist, vernisand pana in 1994 mai multe expozitii personale la Lausanne sau Fribourg. In 1986 expune o colectie personala de pictura pentru Amnesty International (Payerne – Paris). Una din lucrarile sale a fost utilizata pentru o carte postala de Centrul „Pompidou” din Paris.

Un album extrem de interesant care e foarte ascultat la Radio3net-Florian Pittis si e foarte bine primit de ascultatori!Sunt sigur ca ne vom intilni la lansare!!!

„Folk fara varsta”, punct si de la capat

Written on 1 noiembrie 2010   By   in Blog, Folk

„Folk fără vârstă”, punct şi de la capăt
Imagine 1
Elevii de la Şcoala Superioară Co­mercială „Nicolae Kretzulescu”, din Bucu­reşti, au umplut sala de concerte până la refuz. Cole­gii lor concurau şi aveau nevoie de sprijin.
Radio România Actualităţi, Bucureşti FM şi Inspectoratul şcolar al Municipiului Bucureşti au deschis cea de-a V-a ediţie a manifestării-concurs „Folk fără vârstă” cu acest colegiu pentru că participanţii se ridicau mult peste aşteptări. Foarte bine pregătiţi, foarte aproape de curentul folk, extrem de deschişi către lumea muzicii, elevii de la Şcoala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu” au impresionat membrii juriului, dar şi întreaga asistenţă.

Şi-au încercat puterile pe scenă Oana Chelaru, Claudia Dogaru, Georgiana Drăgulănescu, Alexandra Feraru, Elena Gherasim şi Alexandru Rugină, Laura Sidor, dar şi Bianca Radu, fostă elevă a colegiului, acum studentă. Marele premiu a fost obţinut de Georgiana Drăgulănescu, vocea ei detaşându-se din start. Însă a mai avut un atu. A învăţat să cânte la chitară în timp-record şi a avut şi o piesă la secţiunea Creaţie în concurs. Pentru că unul dintre membrii juriului chiar comenta că nu prea are chitara acordată şi că i-ar trebui una nouă, Georgiana Drăgulănescu exact asta a primit de la sponsorul concursului, Hora Reghin. Ceilalţi premianţi au avut şi ei parte de instrumente muzicale, dar şi de cărţi şi CD-uri marca Jurnalul Naţional, care promovează acest gen muzical şi va­lorile lui.

Manifestarea a continuat cu recitalurile membrilor juriului. Alina Manole a fost cea care a deschis drumul, în ciuda faptului că febra ce se datora unei răceli zdravene depăşea 39 de grade. „Duel cu greiere”, „Un pitic”, „Aşa şi aşa” au încălzit palmele celor care au aplaudat, iar sufletul Alinei era deja plin de bucuria că valorile adevărate încă îşi găsesc loc printre adolescenţi. Răceala a fost repede dată uitării. Ovi­diu Mihăilescu şi-a început recitalul cu „Fericit, neferi­cit”, iar sala era deja în picioare. Şi-a aşezat apoi pe-un ochi „Cipilica” şi a urcat pe cal alături de „Cowboy-ul Nelu”, la finalul căreia toţi elevii au aplaudat ferm împotriva manelelor. Ce-i drept, „Lili” a fost cea care i-a stârnit mai tare, iar fericirea de a descoperi aşa un public cald l-a uimit peste măsură pe cunoscutul cantautor. Următoarea pe listă a fost Maria Gheorghiu, fericita posesoare a unui vis împlinit în luna septembrie, lansarea albumului „Curcubeu”.

L-a adus şi la Şcoala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu”, iar efectul a fost mai mult decât deplin, deoarece afară soarele lumina hainele toamnei croite din frunze mai galbene ca mierea. „Întâmplător” şi mai ales „Aripi de drum” au smuls câte o lacrimă celor prezenţi, pentru că şi-au adus aminte de plecarea la îngeri a Tatianei Stepa, dar şi a profesorului Octavian Rusu, de la Colegiul Sfântul Sava, cel care a fost sufletul taberei de copii de la Năvodari zeci de ani.

Ultimul, dar nu cel din urmă a fost bardul Mircea Vintilă, care ne-a rugat „să scriem frumos” despre el. Nici să vrei şi nu poţi scrie altfel despre Ciocu. Şi-a interpretat piesele atât de „discret” de frumos încât toţi cei prezenţi cântau şi aplaudau. Nu era elev care să nu-i cunoască versurile şi asta spune multe. Ne-a plimbat cu calmu-i binecunoscut de la „Popa Nan până-n Piaţa Vitan” şi după „Cântecul bufonului” a îndrăznit să interpreteze o compoziţie recentă numită „Mielul”, spre deliciul asistenţei.

Articol scris de Loreta Popa (Jurnalul National)

Folk fara varsta!

Written on 18 octombrie 2010   By   in Blog, Folk

Acum 2 ani eram invitat prima oara de catre Manuella Popescu la un liceu din Bucuresti in cadrul manifestarilor „Folk fara varsta” – organizate de catre Radio Romania Actualitati – sa asigur alaturi, de nume mari ale folkului, o punte de acces catre muzica folk… M-am bucurat foarte mult de invitatie si, mai mult, am descoperit ca fata in fata cu elevii de liceu, am regasit povestea de dragoste care la inceputuri m-a impins si pe mine pe „cararile” folkului…

Am mai povestit undeva ca in urma unui spectacol folk urmarit pe la 17 ani in care evoluau Mircea Baniciu,  Mircea Bodolan si Anda Calugareanu...Am fost extrem de miscat de aerul natural,de bucuria,de modul direct in care acesti artisti comunicau si nu dupa mult timp am inceput sa cant eu insumi la chitara.

Intre timp am cantat in zeci de concerte sub sigla „Folk fara Varsta” in mari licee din Bucuresti, la Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti, la Botosani, Husi, Huedin, Costinesti, Garana si peste tot am descoperit ca tinerii simt imediat acea vibratie speciala care si pe mine m-a fermecat cindva…mai mult,peste tot se intampla ca in mod miraculos, odata suit pe scena,regasesc emotiile si bucuria de a canta de la inceputuri…ca si cum brusc o buna parte din varsta mea ar disparea si m-as regasi iar in aurul romantic al varstei de 18 ani.

Si mai este ceva foarte important…nu poti fi folkist adevarat (indiferent ce spun ziaristii si criticii de specialitate) daca nu-ti pasa de cei care vin din spate…nu cunosti bucuria folkului daca nu te poti bucura cu acei elevi de liceu care sub ochii nostrii debuteaza pe o scena si traiesc cu tot sufletul primul esec sau primul succes! Prospetimea lor, curajul lor, neglijentele lor, aroganta lor…toate fac din tine un folkist mai bun daca-ti pasa..si daca simti odata cu ei acele momente!

In plus, e minunat sa vezi ca azi, elevul de liceu pe care l-ai vazut acum 2 ani pe scena,da un concert intr-un club, e student si este foarte indragostit de muzica folk !Atunci abia afli ca ce face Manuella Popescu conteaza..si e foarte frumos!

Mai mult, de cativa ani,  se tine si Festivalul „Toamna Baladelor”, pentru elevi din scoli generale si din licee din toata tara, la care am avut bucuria si onaoarea sa particip, si unde poti vedea cele mai mari minuni ale folkului: Copiii!! Sa vezi acolo copii de clasa a II a si a III a cantind ,cu foc, nevinovatie si har…este mai mult decat se poate povesti!

Nu pot incheia decat spunand „Slava Domnului” ca oameni ca Manuella exista(ar mai fi de amintit cativa oameni implicati in acest proiect ca Renata Russu – de la Radio Romania Actualitati, Maria Gheorghiu – de la Bucuresti fm si Loreta Popa – de la Jurnalul National) si ca in tot marasmul in care traim de mai gasesc cateva suflete „fara varsta” care sa faca ceva bun pentru folkul romanesc.

Scara folkistilor(in atentia tinerilor folkisti)

Written on 21 septembrie 2010   By   in Blog, Folk

A fi folkist e o treaba aparent simpla si usor neserioasa…esti un fel de cintaret-compozitor de muzica semi-usoara cu statut de amator.In plus desi cu timpul unii iti recunosc o arecare „onorabilitate” altii continua toata viata sa te considere un fel de nomad neserios ce trebuie ignorat pentru ca practica „un gen derizoriu”..folkul!Totusi nu este asa de usor sa accezi in elita acestui gen si asta nu pentru ca ar avea ceva cineva cu tine ci pentru ca „geografia” fenomenului folk e una foarte abrupta si nastrusnica…

1Folkist Ocult :Orice folkist care a invatat sa cinte la chitara citeva cintece se afla in stadiul de folkist ocult!El nu cinta decit acasa,la scoala poate,in parc si numai pentru prietenii apropiati.Acesta este stadiul rusinos si timid al folkistului.Din pacate 60% din folkisti raman in cest stadiu…sau se apuca de Rock,ceea ce e si mai grav….

2Folkist debutant:Cu timpul folkistul noastru timid incepe sa cunoasca alti folkisti…merge la un cenaclu,mai nou la un bar unde se cinta,participa la un concert doua…si prinde curaj.Omul nostru incepe sa si compuna ,incearca sa-si convinga prietenii ca are talent,si daca are tupeu se inscrie la un  festival  de folk…Tot acum incepe sa ascuulte cu mult mai multa atentie compozitiile folkistilor consacrati ,le invata si le cinta cu placere.La orice eveniment folk participa si el.

3.Folkist cu recunoastere locala:(Un nume lung pentru o stare superioara…:)Folkistul nostru incepe sa aiba consistenta…unul sau citeva din cintecele lui incep sa circule…a participat la mai multe Festivaluri unde uneori a luat si premii(nu ca ar conta pentru ceva-cineva dar macar cei din generatia folkistului incep sa-l bage in seama…Si birfa e tot o forma de a fii bagat in seama!)In orasul lui lumea il stie ca e „folkistu ala”…desi de trait va traii in continuare cu banii pe care-i cistiga la servici…ca din cintari…

4.Folkist neconsacrat:(A se vedea prima seara de la Folk you 2010!) Uite ca au trecut 10-15 de ani si folkistul nostru devine vizibil si la scara nationala!!! E invitat la un mare festival …unul din cele 2,3 care exista si care partial sunt si televizate!Evident ca se imbraca frumos ,face eforturi sa impresioneze,sa isi faca prieteni persoane importante din juriu,organizare…etc E drept ca folkistul noastru munceste de citiva ani buni ca sa ajunga la acest nivel de „neconsacrare” dar va dati seama ca a meritat din moment ce acum apare la televizor!Cam in faza asta folkistul se pregateste sa scoata primul CD ca sa faca trecerea de la folkistul X la numele personal care acum devine brand comercial si eticheta de personalitate!Acum intra in gura presei care ori tace cu desavirsire la adresa lui(adica a fost in shou dar nu s-a observat)ori scrie despre el ca nu e matur,e derizoriu,debutant,sau si mai rau „nu cinta folk”!Dupa citiva ani de neconsacrare…multi folkisti se lasa de folk,pleaca din tara,pleaca sa cinte pe vapor coveruri sau pur si simplu se apuca de altceva….filatelie,cintat la nunti,etc

5.Folkist in asteptarea consacrarii:Ei…anii au trecut,ai reusit cu mari eforturi sa scoti 2,3 sau4Cd-uri,odata la citiva ani reusesti sa intri in echipa care e invitata la cele doua festivaluri/concerte  mari care conteaza…Ai si tu acum citiva admiratori,fani care cred in muzica si seriozitatea ta…dar evident si multi,multi care te contesta si cred ca tot ce faci tu nu face doi bani…Astepti cu rabdare ca undeva ,cineva sa obesrve ca existi,ca esti genial,ca muzica ta e purtatoare de spirit…astepti…Mergi si dai concerte in orase mici si mari,iti cunoasti patria si geografia ei….Incurajezi cu blindete o multime de tineri folkisti „oculti” si „debutanti” sa persevereze in acest gen plin de har…si astepti!

De regula povestea folkistului cam aici se termina(ma refer la cei mai buni dintre cei neconsacrati) cu o oarecare sincopa de celebritate ce apare la decesul personajului …cind insfirsit toata lumea zice cu gura plina ca era un folkist deosebit…

6.Folkist consacrat:In aceasta categorie intra acei folkisti pe care ii stim cu totii si care pe linga faptul ca au lansat fiecare citeva slagare-folk au inventat si renovat si revolutionat genul.Despre ei se vorbeste cu stima(nu toti si nu totdeauna…)si sunt cei care raman in arhive ca piloni de baza ai genului!Totusi indiferent de premii si diplome cel care le-a oferit statutul de CON_SACRATI a fost publicul ,nu presa,nu criticii,nici Uniunea Compozitorilor,nu marile festivaluri…

7.Folkist: Pentru cei care considera ca acest parcurs este greu si nefericit…le dau o veste buna!Exista in Romania un folkist care a reusit sa parcurga scara folkistilor fara sa plece prea mult de acasa!El s-a numit Nicu Vladimir si secretul lui e unul simplu…talentul!Daca ai talent,daca scrii cintece de geniu, daca vrea Dumnezeu, chiar daca nu vei gusta din deliciile consacrarii poti fi totusi un folkist adevarat!Totul e sa-ti placa folkul,sa-l iubesti si sa nu crezi in morga celor care au impresia ca folkul incepe si se termina cu ei…Asa ca dragii mei… folk-on!

Florian Pittis despre sine insusi

Written on 5 august 2010   By   in Blog, Folk

1. Conceptia mea este „Carpe diem!”, deci nu exista ieri, nu exista maine, eu imi traiesc numai clipa.sports74.ru

2. Ce ma impresioneaza pe mine ca atunci cand ma vede lumea pe strada „Sa traiti, Domnu’ Pittis, v-am vazut vocea la televizor la Teleenciclopedia…

3. Legat de prostia numita rating, trebuie spus ca la vremea respectiva, Iisus a avut rating mai mic decat Barabas.

4. Eram in 1975, dupa ce s-a semnat actul de la Helsinki, si am citit din Editura Politica „Declaratia Drepturilor Omului”. Asta ar fi trebuit sa existe pe toti peretii, pe toate gardurile, sa le stie toata lumea, cu atat mai mult cu cat se si incheie declaratia asta cu „Nici o persoana nu poate apela la aceste drepturi ale omului impotriva legilor tarii respective”. (…) Fara sa existe nimic scris din partea nimanui, a functionat acea autocenzura din partea tuturor, in special a Asociatia Studentilor din Bucuresti, ca „e mai bine sa nu-l chemam pe-ala”. 5. Nu mi-am dorit niciodata sa ajung pe locul intai in topuri si nici nu-mi doresc. Dupa parerea mea, competitia in domeniul artei este o tampenie. N-ai cum sa compari mere cu pere.

6. Am auzit ca a fost unul Pittis, ia sa vedem noi ce a vrut el, vrea sa ne fure calul, ce…

7. “Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca stiu ca Dumnezeu este drept si bun si stie ce face. Mi-e frica de mine ca n-o sa reusesc sa fac aici, pe Pamant, tot pentru ce m-a trimis aici“.

8. Nu imi sunt foarte clare doctrinele, nu imi sunt foarte clare optiunile. Eu stiu doar atat, ca fac parte din partidul John Lennon – Bob Dylan.

9. Inca mai am atatea de facut. Daca as sta sa ma analizez acum, ce am facut pana acum, ce n-am facut, am doua variante. Una este sau sa mi-o iau in cap, ca mi-au iesit prea multe din cate mi-am pus in gand si le-am facut, sau nu mi-au iesit prea multe si sa-mi pun streangul de gat. Prefer inca sa mai actionez, sa mai muncesc.

10. Pentru mine mai important era sa descopar modul de a gandi al unui personaj si ritmul gandirii. Cum spunea Andrei Serban Daca te apuci de un lucru, daca tot pui o piesa in scena, daca tot joci un rol, daca tot canti un cantec, trebuie sa devii cu toata fiinta ta acel cantec, acel rol, acea piesa.

11. Inca se mai vorbeste de acea generatie de PMT-isti. De sambata de la ora 3 pana duminica la ora 11 noaptea am avut 5 spectacole la rand, unul dupa altul, cu „Poezia Muzicii Tinere”.

12. Am doua mari satisfactii: sotia mea (…) si Radio 3net, pe care il consider cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea.

13. Asa cum altii isi fac o colectie de tablouri personale si o pun la dispozitia intregului public, asa si eu am adunat atitea informatii si mi s-a parut ridicol sa le tin doar pentru mine sau sa le impartasesc numai la o halba de bere ori o cafea.

14. Cand am inceput acest proiect (n.r. Radio 3net) le-am spus: Atentie, s-ar putea sa dam gres! Atentie, s-ar putea sa descoperim un continent, America! Atentie, si mai mare atentie, s-ar putea ca America sa ne descopere ea pe noi!

15. Radio3Net este un proiect foarte ambitios care incearca sa combine ideile de pop-art. Eu tin foarte mult la asta, de raspindire a culturii prin editii de tip “Biblioteca pentru toti”, cu o arhiva echivalenta cu o biblioteca de inalta tinuta, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine sa stii ca o ai acolo. In casa nu tii ziarele pe care le citesti zilnic, in casa tii “Razboi si pace”. De cate ori citesti romanul asta? Dar il ai acolo!

16. “Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist. Exist, deci sunt rapidist!”

17. „Florian Pittis, Diploma de Excelenta pentru cat si cum gandeste, pentru ca e „Motzu” Folkului si pentru ca a ramas… “Cel mai frumos din orasul acesta”…” (Marius Tuca, Jurnalul National, Gala Folk Om Bun 2007)

18. De intors in timp as vrea, dar nu e nici o graba, pentru ca ne vom intalni Dincolo, dupa ce terminam cu viata asta.

19. „Cel mai deosebit cadou pe care l-am primit este faptul ca atatia si atatia oameni isi rup din viata lor si stau alaturi de mine la o sarbatoare. Ce poate fi mai frumos decat aceasta?!”

20. Viata mea a fost extraordinar de frumoasa… Am fost rebelul cu plete in vant… am trait viata, intens ca pe o minune si nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut… As vrea sa va aduceti aminte de mine… si tind sa cred ca pentru voi am insemnat ceva…

***

George Onofrei: Aţi fi devenit la fel de cunoscut dacă v-aţi fi lansat în condiţiile pieţei muzicale de astăzi? Mă gîndesc că există o şansă a generaţiei dumneavoastră de a fi transmis versuri, melodii la care lumea nu avea acces în mod natural…
Florian Pittiş: Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cîntăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strîng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio, ulterior şi CD-uri. Nu le-am strîns numai eu, au contribuit la această avere şi buni prieteni precum Anda Călugăreanu sau Petre Lupu… Am o colecţie întreagă, pe care mi-am dorit întotdeauna să o pun la îndemîna tuturor. Am înregistrat oricui îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie, nici nu le-am făcut decît la cerere individuală. Şi în general erau discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piaţă. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol Poezia muzicii tinere. Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat. Undeva trebuia însă să existe. Probabil, aşa cum alţii îşi fac o colecţie de tablouri personale şi o pun la dispoziţia întregului public, aşa şi eu am adunat atîtea informaţii şi mi s-a părut ridicol să le ţin doar pentru mine sau să le împărtăşesc numai la o halbă de bere ori o cafea… Sau cum am tradus Dylan. Pentru că alţii nu-l cîntau, l-am cîntat eu, informativ. Nu mi-am dorit niciodată să ajung pe locul întîi în topuri şi nici nu-mi doresc. După părerea mea, competiţia în domeniul artei este o tîmpenie. N-ai cum să compari mere cu pere.

G.O.: Totuşi, trebuie să existe nişte repere, stabilite pe baza unor criterii de apreciere…
F.P.: Reperele sînt numai de circulaţie. De cît interesezi în momentul de faţă. Este un criteriu obiectiv. Punct. În rest, ţi-a plăcut, nu ţi-a plăcut, e deja un criteriu individual. Ce juriu poate să spună că e mai bun sau nu Elvis Presley decît Frank Sinatra sau decît Ray Charles? Elvis Presley este Elvis Presley, iar Ray Charles e Ray Charles!

G.O.: Recunoaşterea trebuie să vină totodată şi din cadrul breslei…
F.P.: Da. Să vă spun cum am răspuns într-un interviu total surprinzător pentru Iosif Sava. Se spunea că Ion Caramitru este un actor mai bun decît mine. Şi am spus: „Domnule Iosif Sava, nu mi-am dorit niciodată să ajung al doilea Caramitru. Eu îmi doresc să fiu primul Pittiş”.

G.O.: Poate lumea s-ar fi aşteptat ca apariţiile dumneavoastră în public să fie mai dese. Cu toate acestea, în afară de cîteva interviuri prin revistele culturale, Florian Pittiş nu este o prezenţă foarte vie în spaţiul public.
F.P.: Dacă observaţi, nickname-ul meu pentru chat este Dylan sau Bob Dylan. Dylan de la serviciu şi cel de acasă. Dylan păstrează distanţa normală între interesul vulgar şi viaţa lui personală.

G.O.: Detaşarea aceasta de spaţiul public provine dintr-o dezarmare…?
F.P.: Nu. Nu e aşa. Eu mă uit la ce se întîmplă cînd un om cît de cît cunoscut, nu-mi îngădui să spun vedetă sau star, este invitat într-o emisiune sau i se ia un interviu şi se ajunge, inevitabil, la cum faceţi salată de boeuf şi aşa mai departe. Mi-a rămas în minte teribil de bine unul dintre dialogurile lui Platon în care se spunea: „Nu mă interesează părerile filosofice ale bucătarului, ci mă interesează cum face el mîncarea bună… Şi atunci încerc să selectez şi să stau de vorbă cu oameni care sper să mă înţeleagă şi care sper să fie interesaţi numai de ce doresc eu să le ofer celorlalţi oameni. În rest, chinul meu personal mă priveşte. Mi se adresează, peste tot unde mă duc, celebra întrebare banală jurnalistică: Ce planuri de viitor aveţi? Şi eu le spun de cele mai multe ori că nu-mi place să se uite oamenii la mine cînd fac baie. Aşa că îi rog să mă lase să-mi văd treaba terminată…

G.O.: Sînteţi un om de stînga sau de dreapta?
F.P.: Habar n-am! Nu îmi sînt foarte clare doctrinele, nu îmi sînt foarte clare opţiunile. Eu ştiu doar atît, că fac parte din partidul John Lennon — Bob Dylan.

G.O.: Credeţi în teza rezistenţei prin cultură în perioada comunistă?
F.P.: Evident, unica salvare a intelectualilor era rezistenţa prin cultură, la fel cum în Republica Democrată Germană sau în fosta Uniune Sovietică, principalul mijloc de rezistenţă era rezistenţa prin sport. Pentru că numai astfel reuşeau să circule în întreaga lume. Era totuşi doar o salvare individuală, nu una „de popor”… Tema a fost, de altfel, discutată şi la un seminar la care am participat, la Indiana University, anul trecut, exact pe tema rezistenţei prin cultură a ţărilor comuniste. Un gînditor ungur denumea rezistenţa prin cultură velvet prison (închisoarea de catifea — n.r.) şi ideea mea acolo a fost că oricum este o etapă depăşită. E foarte frumos că nişte istorici se ocupă de asta, dar pe mine mă interesează mult mai mult, în momentul de faţă, universul.www., căruia eu i-am spus velvet freedom.

G.O.: Mai e trecutul interesant în vreun fel pentru dumneavoastră? De exemplu, vă interesează serialele din ziare despre foştii securişti?
F.P.: Fostele romane poliţiste din trecut s-au transformat în astfel de seriale apărute în tot felul de ziare; nu cred că mai are rost după atîţia ani să o tot ţinem aşa, otova, cu ideea asta. Ne întoarcem la concepţiile comuniştilor, cînd imediat după venirea lor la putere, la toaleta din Cişmigiu, de lîngă Liceul Lazăr, îngrijitor era un fost şi extraordinar profesor. Comuniştii s-au răzbunat pe intelectuali, pe oamenii cu o anumită concepţie. Mie mi se pare chiar de un ridicol fără seamă acest lucru. Valoarea nu mai există. Cred că e unul singur cel care ne poate judeca din toate punctele de vedere: Dumnezeu. În rest, sînt de acord cu Iisus: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra”. Eu n-aş arunca.

G.O.: Aţi afirmat că Radio3Net e cel mai bun proiect pe care l-aţi făcut în viaţa dumneavoastră. Nu vă hazardaţi puţin? Aţi făcut destule lucruri…
F.P.: Nu, nu mă hazardez deloc. Au fost multe proiecte, într-adevăr… Dacă mă gîndesc numai la spectacolele în care am jucat, puse în scenă de Liviu Ciulei. Peste 330. Am jucat şi în săli cu o capacitate de 500 de inşi. Deci, în condiţiile în care ar fi fost plină la fiecare dintre cele 330 de spectacole, înseamnă că au fost cam 180.000 de spectatori. Prin urmare, nu au fost atît de mulţi oameni care m-au văzut în piese de teatru. A fost foarte bine ce am făcut şi în emisiunea lui Alexandru Bocăneţ. Fireşte, se petrecea într-o zonă limitată, a divertismentului… Sau ce am făcut cu cenaclul Flacăra… Toate acestea însemnau însă o zonă a răspîndirii culturale într-o singură direcţie. De data aceasta, cu Radio3Net, este vorba despre un proiect foarte ambiţios care încearcă să combine ideile de pop-art. Eu ţin foarte mult la asta, de răspîndire a culturii prin ediţii de tip „Biblioteca pentru toţi„, cu o arhivă echivalentă cu o bibliotecă de înaltă ţinută, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine să ştii că o ai acolo. În casă nu ţii ziarele pe care le citeşti zilnic, în casă ţii Război şi pace. De cîte ori citeşti romanul ăsta? Dar îl ai acolo!
Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai

G.O.: Aveţi o structură destul de ciudată. Fumaţi Carpaţi, dar, în acelaşi timp, lansaţi un radio pe Internet. Un radio care, în România anului 2004, sună a Jules Verne…
F.P.: Da. În România, un utilizator de Internet este o persoană destul de abstractă şi neutră. Nu ştii şi nici nu contează dacă fumează… Dacă bea alcool, s-ar putea să tasteze greşit. În rest, în ceea ce priveşte fumatul, nu e obligatoriu să ai o evidenţă pe Internet. Nu e nici un fel de contradicţie. Singurul război important este între scrumul ţigării şi tastatură. Obraznic, scrumul cade pe tastatură şi, ce e mai grav, dacă te uiţi la degetele mele o să vezi că sînt galbene atît la mîna dreaptă, cît şi la stînga. Fumez cu ambele mîini din cauza mouse-ului.

G.O.: De ce are nevoie radioul public de un asemenea proiect?
F.P.: Nu are nevoie radioul public, are nevoie populaţia. S-a născut deja o nouă civilizaţie, o civilizaţie paralelă pentru unii. Această civilizaţie numită www, cum foarte inspirat o numea un prieten de-al meu din America. Se caută o titulatură pentru noua generaţie, iar cea mai frumoasă denumire e cea de „dot-com„. Eu am avut pe vremuri şi o rubrică cu o titulatură ca aceasta. Aici lucrurile stau cu totul diferit decît în civilizaţia obişnuită. Libertatea este mult mai mare. S-a ajuns chiar la un nou limbaj, cu totul altul decît cel obişnuit… Sfătuiesc pe oricine să ia o revistă de specialitate sau să se uite în paginile „populare”, de altfel, din ziare, pe marginea acestui domeniu şi vom constata că foarte greu pot fi înţelese două propoziţii una după alta. Mai mult, limbajul la care s-a ajuns aduce cu scrierea prin pictograme, cuneiforme, hieroglife, iconiţe…

G.O.: De ce a fost ales un artist să se ocupe de manageriatul unui post de radio?
F.P.: Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai. Nu despre asta este vorba. Nu s-a ales un artist, ci a ajuns la aşa ceva un om care îşi doreşte din inimă să fie veşnic curios, să privească cu ochii mari realitatea din jurul lui, aşa cum apare ea, zi de zi: cu totul altfel.
Numele lui „Motu” Pittis este cunoscut, de foarte multi ani incoace, in mai toata tara. Marele sau talent — manifestat atat in teatru, cat si in lumea muzicii — i-a adus admiratia tinerilor care il simt aproape si din pricina aspectului si a firii sale de „etern adolescent”. Dar

si a spectatorilor cu parul albit de ani, obisnuiti cu inaltele sale performante din spectacolele antologice ale Teatrului „Bulandra”. Ca sa nu mai vorbim despre participarea sa la o multime de spectacole pentru copii, la gale de tot felul, in formatii rock de cea mai buna calitate. Ori creatiile nevazute in emisiunile de „Teatru la microfon” sau la celebra, de-acum „veterana”, „Teleenciclopedie”. Bomba zilei insa abia urmeaza. Mai nou, Florian Pittis este Directorul postului de radio Romania Tineret…

„Eu cred in adevaratul nostru tineret”

-Cum se simte un artist invatat mai degraba cu luminile rampei, in spatiul strict al acestui cabinet de Director?

— Foarte sincer iti spun ca… habar n-am! Iubesc in continuare actiunea si nu ma gandesc — deocamdata — la rezultatele ei. Venind aici, am gasit o echipa de profesionisti — si asta e un lucru extraordinar, daca ne gandim ca la posturile private de radio „activeaza”, in general, diletanti. Asa ca tot ce imi ramane mie de facut este sa dau… asa… o orientare anume, sa zicem mai dinamica, programelor ce tin de Canalul „Romania Tineret”. Inca nu stiu ce inseamna sa fii Director. Oricum, in fiecare act pe care il am de semnat, cer, intotdeauna, sfatul celor de aici.

— Daca ar fi sa ne luam dupa unele emisiuni „de succes” ale diverselor televiziuni private din Romania, deviza nr. 1 a tineretului nostru este „Hai sa ne distram!”. Si cam atat, din pacate…

— Cred ca povestea asta cu „Hai sa ne distram!” tine de un anumit tip de politica. O politica a „establishment-ului”, o politica a oricarui tip de stat care are nevoie, mai degraba, de „carne de tun” si nu de oameni care sa si gandeasca. Asadar, e nevoie de generatia Pro, daca vrei. Mai exact, este nevoie de generatia „Da, da, da!”, cum se spunea, pe vremea lui Ceausescu (cand exista si „generatia „contra”” si „generatia „Nu, nu, nu”!”). In general, acesti indivizi se intalnesc la discoteca, si mai deloc prin biblioteca sau in librarii. Din fericire, nu asta inseamna tineretul roman. Eu cred in adevaratul nostru tineret, in acei copii care nu sunt dispusi sa ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la scoala sau acasa, care invata pentru ca trebuie sa invete, pentru ca, oricum, in viata se vor lovi de diverse probleme si vor profita de acele elemente de baza — in formarea lor — pe care le ofera scoala. Din fericire, ca si pe vremea mea, a noastra, exista si azi o anumita cultura „underground”, pe care si-o fac singuri, in recreatie.

***

Ultimul concert

Cand eram noi in scoala, de exemplu, am citit Blaga numai pentru ca era interzis. Dar, desigur, si datorita parintilor mei (Dumnezeu sa-i odihneasca), citeam „Gazeta literara” si „Contemporanul”. In acelasi timp, ascultam Elvis Presley, jucam fotbal si ma innebuneam dupa „Rock around the clock”. Citeam „Miroir Sprint” — pentru ca era capitalist, era din Franta si pentru ca eram mort dupa ciclism… Doar „Miroir Sprint” venea in anii 50… Asemenea tineri exista si azi in tara noastra! Foarte multi! Setosi de cultura, setosi sa afle tot soiul de lucruri! Asa incat eu imi propun sa le ofer tinerilor romani „cultura in recreatie”. Am inaugurat, deocamdata, emisiuni de genul „Hit-ul zilei”, „Starul zilei”. Astfel, tinerilor li se ofera, mura in gura, cu documentatia scoasa din enciclopedii, cele mai fierbinti emisiuni despre idolii lor. Si, ca sa nu crezi ca la noi totul se rezuma la muzica, ei bine, afla ca au fost programati la „Omul zilei” si Liviu Ciulei, si Alexandru Tocilescu, si Irina Petrescu. Si ca sa intelegeti aria de cuprindere a emisiunilor noastre — cand este vorba despre valori reale, de ieri si de azi — ei bine, afla ca in ziua de 2 aprilie am programat ziua Gica Petrescu. Toata ziua a fost dominata de aceasta personalitate a muzicii si culturii romanesti. Tinerii trebuie sa-l cunoasca, sa-l respecte si sa-l iubeasca. Din pacate, noi nu avem o zi a eroilor — cum au americanii — in care copiii sa vina sa puna flori la monumentul sau la mormantul celor ce si-au dat viata pentru patrie. Prin analogie, cred ca trebuie sa cultivam respectul datorat de tanara generatie valorilor nationale. In acest spirit, trebuie sa spun, pentru cine nu stie, ca am reintrodus emisiunea aceea, longeviva si de-a dreptul antologica, numita „Noapte buna, copii” — care, in cele 5 minute zilnice, a educat atatea si atatea generatii de copii si tineri…

„Mai cu mot, adica Motu”

— Acum, ca d-l Director a fost prezentat, hai sa vorbim putin despre familia ta si de unde vine acest… „Motu”, cu care te alinta toti cei ce te iubesc (si ei sunt foarte multi)?

— Tatal meu a fost cel ce a „tinut” genealogia. Primul Pittis despre care a aflat tata a fost preotul Bonifachie Pitis din Scheii Brasovului — un stra-strabunic al meu. Atestat istoric este faptul ca in gradina stra-strabunicului meu, Anton Pann i-a dat lui Andrei Muresanu muzica pentru „Desteapta-te, romane!”… Un fiu al lui Bonifachie Pitis a coborat la Bucuresti — si din spita asta ma trag eu…

— Pitis… cu doi de „t” e corect?

— Nu. Pitis cu un „t”. Cu doi de „t” l-a scris jandarmul care mi-a facut actul de nastere. Si tatalui meu i-a fost un fel de lene sa indrepte aceasta greseala. Asa ca pentru unii — eu sunt Pitis cu doi de „t”. A mai existat un Pitis la Targoviste — care a avut hotelul si sala de teatru „Pitis”. Asta se intampla la inceputul secolului Xx. Am intalnit acest… amanunt in „amintirile” unor actori care evocau vremea in care au jucat la „Teatrul Pitis”… Familia noastra a fost mare si destul de raspandita…

— Sa vorbim un pic despre parintii tai…

— Tatal meu, Nicolae Pitis, a fost comandor aviator — sef de scoala de pilotaj, comandant de escadrila. A schimbat garda la palat, a luat masa cu regele — de fapt cu amandoi. Si cu… Carol al Ii-lea, si cu Mihai. A iesit la pensie la 41 de ani, in 1941, la doua saptamani dupa inceperea celui de al Ii-lea razboi mondial (stiut fiind ca atunci din aviatie se iesea la 40 de ani). A apucat aviatia fara parasuta, a apucat si perioada cand coborau avioanele pe langa gari — intr-o activitate de recunoastere. A participat si la intrecerile gen „trecu cu avionul pe sub podul de la Cerna-Voda”. Si asa mai departe… Mama mea, Ana, a fost casnica, apoi a avut un atelier de croitorie pana in 1953. Mai tarziu, pentru ca nu prea veneau bani in casa, s-a angajat secretara la o scoala.

Un pusti cu parul alb

„Motu” m-a poreclit bunica mea din partea tatei. Bunica mea m-a adorat, era tare mandra de mine si pentru ca eram primul baiat sosit in familie, primul nepot care ducea numele familiei mai departe. Eram, deci, mai cu mot… Asa ca am devenit… „Motu”.
Toti ai mei erau indragostiti de arta, de muzica, de literatura. Un amanunt… amuzant: tatal meu a fost cel ce a adus in tara partitura cantecului „Ramona”. Mama mea ar fi vrut sa se faca actrita, semana cu Danielle Darrieux… Dar n-au lasat-o parintii sa urmeze Conservatorul. A suferit teribil din cauza acestei „ratari”… Poate de-aceea m-a „aruncat” pe scena, cand aveam vreo… 4 ani. Da, da, am aparut pe scena in spectacolul „Congresul pustilor” de Sasa Georgescu si I. Avian. Partenerii mei au fost, tin minte, Flavia Buref, Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubas. Eu jucam rolul „Ciuculet”. Asta se intampla in 1947. Rolul meu era de fapt un monolog, in care povesteam ca aveam un caine bolnav si prietenii mei nu veneau sa-l vada. Eram suparat foc, dadeam din picior si oftam de zor… Dupa asta am invatat, curand, sa citesc. Citeam literele de tipar, bineinteles. Cu timpul, am inceput sa citesc toate piesele de teatru din casa — asta, si pentru ca numele personajelor erau scrise cu majuscule — si asta m-a atras! Mai tarziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca scolii… Fiind inca in scoala primara, am vazut de 23 de ori capodopera „O scrisoare pierduta”, regizata de Sica Alexandrescu… Asa incat, ceva mai tarziu, am montat chiar eu actul Iii din „O scrisoare pierduta”. Eu jucam rolul „Cetateanul turmentat”. Aveam 14 ani…
Ca sa-ti spun drept, in teatru ca in teatru, dar primul mare succes, unul adevarat, s-a petrecut in muzica, pe cand eram la gradinita. La o serbare de la gradinita in limba romana — ca am facut si una la „Maison des FranIais” — am cantat „Pe Mures si pe Tarnave”… Eram imbracat in costum popular, bineinteles. Pasiunea mea pentru muzica s-a manifestat de timpuriu, dupa cum vezi. Mai tarziu, m-a cuprins „patima” rock-ului. Mergeam la restaurantul „Ceahlaul”, care se afla in coltul strazii noastre si unde era o formatie extraordinara, care canta „Rock Around the Clock”, al lui Bill Haley, la acordeon, tambal si la nai. Era in 1956. Asta era o nebunie cu atat mai mare cu cat, la radio, nici pomeneala de rock-uri! A urmat alta nebunie: filmul. Am facut o pasiune pentru „Serenada strazii”, cu Vico Torriani, si „Vagabondul”, cu Raj Kapoor — pe care le-am vazut de cate 21 de ori! Primele discuri cumparate au fost „Avaramu! Aaaa-a! Avaramuuu!” si „Arrivederci Roma”. In liceu , la „Lazar”, am facut sectia real-matematica (in clasa a Viii-a am fost coleg cu Ulm Spineanu). Am luat si acolo un premiu la olimpiada de matematica pe regiune, al doilea cum ar veni, si nu primul (din motive de… „indisciplina”). Cam in aceeasi perioada, ne-am organizat, tot in liceu, fireste, o „formatie muzicala” a noastra. N-aveam chitara electrica, adica din astea, moderne. Pe-a noastra am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi — asa ca ne curentam deseori. Eu bateam intr-o toba cu piciorul, ca n-aveam pedale, cu betele intr-un scaun. Eu eram la baterie si solist vocal. In acelasi timp am avut imensa sansa ca, in 1958 sa vina la noi, la „Lazar”, si sa propuna infiintarea unui cerc dramatic, d-l Petrica Gheorghiu, marele actor Petrica Gheorghiu de la Teatrul Bulandra…

Un noroc numit Ciulei

— Deci, pasiunea ta pentru teatru a pornit din liceu…

— Da, in 1958, am facut figuratie in spectacolul „Omul cu martoaga”, la Teatrul National. Tatal meu, care era pensionar, si care avea nevoie de un ban, facea figuratie pe „prima scena a tarii” — asa ca m-a bagat si pe mine in portie. Apoi am dat examen la Teatru, am cazut in primul an, datorita defectului meu de dictie — aveam un „r” foarte puternic, „graseiam” cum se spune in mod elegant. Asa ca „am picat”. De aceea, timp de un an am luat lectii de dictie. Le-am urmat cu strasnicie, pentru ca am dorit mortis sa devin actor… De fapt, cele mai aprofundate studii teatrale mi le-am facut in Teatrul Bulandra, unde chiar in anul in care am „picat” la admitere, m-am angajat ca electrician voluntar, deci fara plata! Am lucrat cu „reflectorul de urmarire”, am vazut toate spectacolele, seara de seara. Si mai toate repetitiile. Recordul meu de vizionare este spectacolul „Cum va place”. L-am vazut de 236 de ori! Pus de Liviu Ciulei. Si, pus de acelasi, magistral, Ciulei, „Sfanta Ioana”, spectacolul asta fiind pe locul doi. Adica l-am vazut de 128 de ori… De altfel, norocul meu s-a numit si se numeste Liviu Ciulei. D-l Ciulei mi-a propus, intr-o seara, cand am inlocuit un actor „indispensabil” — uite, tin minte pe dinafara cuvintele lui: „Vrei sa joci in „Cum va place”?”. Toata viata am sa-l tin minte cum statea acolo, la el in cabina (el juca, in spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul). Fuma linistit, in ragazul dintre doua spectacole si, zambind, mi-a pus aceasta intrebare care, intr-un fel extraordinar, mi-a marcat viata… Apoi, ca director, m-a si angajat… Prima mea replica rostita pe scena Bulandrei in calitate de actor angajat a fost „Va rog sa-mi dati o clipa ascultare”…

— Nu putem pune punct acestui interviu fara a aminti — chiar si pe scurt — acea miraculoasa intalnire a ta cu miraculosul Alexandru Bocanet. Cum s-a creat acel trio „Anda Calugareanu — Dan Tufaru -Florian Pittis”? Cum s-au nascut acele momente antologice?

— Trio-ul acela a aparut dintr-o joaca a noastra, de un Revelion. Regretatul Bocanet, sotul, pe-atunci, al Doinei Levintza, a avut ideea sa petrecem Revelionul la ei acasa. Asa ca am sosit la ei, Dan Tufaru, sotia lui, Anda Calugareanu si cu mine. Am hotarat sa fim deosebit de eleganti, sa nu punem muzica, sa inchidem radioul, televizorul, telefonul… si sa dam, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Si ne-a iesit seara aia atat de bine, ca am hotarat sa o „facem” si la televiziune. In vremea aceea, Dumnezeul televiziunii era genialul Tudor Vornicu. El ne-a dat mana libera. Restul se cunoaste. Totul s-a facut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a impus nimic… De necrezut, nu?

Spre cer, intr-un ocean de flori

— Am tot vorbit despre trecut. In incheiere, as dori sa stiu care este cea mai mare bucurie a ta, Azi?

— Cea mai mare bucurie? Faptul ca traiesc clipa de fata.

— Cel mai mare regret?

— Cel mai mare regret este ca aceasta clipa trece…

— Da-mi voie sa ma intorc din usa si sa te intreb despre actuala ta sotie.

— Ce sa-ti spun: O iubesc! O cheama Niculina… dar eu ii zic Anda. Si e educatoare la o gradinita.