Ovidiu Mihăilescu

Navodari si Eforie(articol Jurnalul National)

Written on 1 august 2010   By   in Blog, Folk

A citi şi a asculta folk au fost sfaturile pe care copiii prezenţi în tabără la Năvodari  le-au urmat în aceste zile cu soare şi lumină ale unui miez de iulie încins. David, un băiat de 6 ani cu un munte de talent pe umerii săi plăpânzi, a încântat asistenţa cântând cot la cot cu Ovidiu Mihăilescu şi Walter Ghicolescu, iar Ioana, un ghemotoc de fată de 10 ani, a ţinut publicul în palmele sale şi a uimit cu calităţile de interpretă. Alina Manole şi-a luat piticii şi prietenul invizibil, care locuieşte într-un pantof verde, şi a dăruit stele pătrate tuturor celor prezenţi la Teatrul de vară, renovat de curând. Seara a fost încheiată de Mircea Vintilă, care a vorbit cu „Constantin” şi „Moşul cu proverbe” foarte discret, apoi a ţinut o lecţie de orientare în căutarea străzii „Popa Nan”. Un băieţel ţinut de mama lui în braţe striga fericit cât îl ţinea gura: „Mami, uite-l pe Vintilă!”…berryjam.ru

O altă seară de concurs „Folk fără vârstă” a venit la invitaţia Direcţiei de Tineret din Constanţa la tabăra „New Paradise” din Eforie Sud. Faptul că Radio România Actualităţi şi Radio3Net — „Florian Pittiş” şi-au dat mâna pentru această ediţie cu totul specială a concursului „Folk fără vârstă” a demonstrat că unde-s doi puterea creşte, iar singurii câştigători au fost copiii, care astfel au plecat spre casă cu amintiri frumoase cât să le ajungă o viaţă. O elevă din Botoşani a urcat pe scenă cu o chitară de împrumut, căci a ei a cerut-o apa ce i-a inundat casa drept tribut pentru talentul ei. Seara a avut două recitaluri. Al lui Walter Ghicolescu, folkist cu admiratori nenumăraţi, şi al lui Ovidiu Mihăilescu, care pe lângă atributul de cantautor iubit pentru versurile sale directe şi uneori uimitor de sensibile mai avea unul: de coleg şi prieten, binecunoscut fiind pentru emisiunile pe care le realizează la Radio3net. În rest, îmbrăţişări, muzică, diplome, aplauze şi multă bucurie…

Pentru cine bat clopotele Mitica?Pentru folk?

Written on 12 iulie 2010   By   in Blog, Folk

Am citit de curind pe folkblog.ro articolul scris de Horia Soicanu in care domnia sa sustine ca folkul s-ar afla pe catafalc…Nu vreau sa intru intr-o polemica ce n-ar servi nimanui in primul rind pentru ca il respect ca om si artist pe Domnul Stoicanu si apoi pentru ca eu cred ca articolul e menit mai mult sa traga un semnal de alarma decit sa declare un deces.Mai cred si ca atit echipa de la Folkblog dar si Dl.Stoicanu au mizat mai mult pe impactul acestui articol in lumea folkului,cit pe justetea si acuratetea semnalului.ir-leasing.ru

Problema principala este …cine hotaraste care este folkul viabil si care nu,care artisti sunt „meritorii” si care „derizorii”?Oare un artist „meritoriu” nu poate deveni mai tirziu „derizoriu”?Oare folkul de ieri a fost tot, extrem de valoros in tot ce s-a facut? Oare daca esti un artist „pierdut” ca Nicu Vladimir,Liviu Zaharia esti mai valoros decit un artist care a vindut mii de albume..sa zicem Mircea Vintila?Oare avem criticii muzicali onesti si luminati capabili sa puna eticheta „nederizoriu” unor artisti folk?

Sa nu fiu inteles gresit,nu ma simt derizoriu ca folkist(desi evident sunt si eu suspect ca oricare…)dar ma intreb oare un fenomen asa de viu si de complex cum este muzica folk are nevoie de o inchizitie?Oare Florian Pittis era derizoriu cind cinta „Mi-am dorit o masina” dar nu mai era asa cind cinta „Ce de lupi se inconjoara”?Oare e bine ca promotorii unui site de folk sa creada ca „folkul e pe catafalc”?Ce-or sa creada tinerii folkisti de 20 de ani daca noi astia „mai trecuti” vom admite asa ceva?

Sa fie clar nu cred ca face bine folkului sa te urci pe scena beat…Daca compui imnuri de generatie trebuie sa te si respecti  ca sibol al unei generatii,dar dincolo de oameni si de caderile lor, muzica ramine in timp, daca „Artistul” are har si valoare…Sa fie clar nici mie nu-mi plac anumiti artisti care spun folk muzicii de chef si mahala.Nici cei care repeta aceeasi melodie in minor de trei acorduri.

Nu cred ca folkul este pe moarte…Acum 100 de ani se spunea ca pictura ca arta  a murit!Pictura clasica devenise neincapatoare pentru artistii tineri care inventau genuri noi:pointilism,fovism,impresionism…Presa tipa si atunci ca e gata cu pictura,majoritatea artistilor erau interzisi (derizorii..) in galeriile oficiale…Nu murea pictura,doar un mod de intelegere a ei se innoia…dupa 30 de ani toti acei tineri rebeli erau elogiati ca maestrii…Lasind laoparte comparatia poate prea deplasata,azi folkul abia incepe sa se schimbe!As zice sa lasam posteritatii placerea de a ridica statui acelora care le vor merita peste ani…

Pentru mine folkul este viu si traieste,ma bucur zilnic ca exista Doru Stanculescu,Mircea Baniciu,Mircea Vintila,Nicu Alifantis,Alexandru Andries(si multi altii)…ma bucur ca au existat Valeriu Sterian,Florian Pittis…si iarasi ma bucur ca dincolo de generatia mea de folkisti exista tineri ca Paul Arva,Misu Calian,Ioan Onisor,Mihai Boicu,Teodora Iacob, si multi multi altii care promit de tineri sa faca folk intr-un mod adecvat vremurilor lor.Sigur ca poate multora li se pare ca muzica lui Doru Stanculescu e mult peste cea a generatiei 2010.Dar poate ca fiecare epoca are microclimatul artistic specific ei…Eagles nu prea seamana nici ei cu Greenday!

Stiu ca voi fi acuzat ca n-am inteles si n-am tratat problemele folkului(caderea in derizoriu,betia,transformarea in divertisment,succesul ca forma de izolare in stil,lipsa de formatie intelectuala a unor folkisti,etc)ridicate de Dl.Stoicanu…Din pacate nu exista o definitie pentru folk si tot din pacate fiecare are in folk propria sa lume si propria sa ideologie.E folk Bob Dylan sau Simon &Garfunkel,e folk Leonard Cohen sau Joni Mitchell?Sau poate Woody Guthrie?Cine in Romania a dat o definitie a folkului acceptata de toata lumea?As propune chiar ca sub semnul acestor intrebari un ziar din Romania(sau un site de folk) sa invite pe toti folkistii consacrati si nederizorii si sa faca un numar special despre „ce iaste folkul!?”Poate atunci am afla multe lucruri interesante!

In fine pentru ca nu vreau sa ma mai lungesc cred ca Dl.Stoicanu a facut bine amintindu-ne ca folkul e un gen perisabil care necesita mai mult decit „o chitara si un om” si anume a stii cind te urci pe scena cine esti,ce cauti,ce transmiti,cine sunt cei pe care-i urmezi si cine cine cei care te vor judeca daca prestatia ta va fi derizorie…E bine sa declaram ca folkul este bolnav daca asta ne va face pe noi toti folkistii sa fim mai prudenti si mai responsabili in fata publicului si in fata  propriului nostru ideal artistic!E bine daca ne vom pune mai multe intrebari despre folk.

De ce as pleca…si n-as pleca din Romania

Written on 10 iulie 2010   By   in Blog, Folk

N-aş pleca din România pentru că sunt dependent de Eminescu. Pentru că mă încăpăţânez să cred că măcar câţiva trebuie să rămână ca să crească PIB-ul de bun-simţ naţional. Pentru că iubesc ţara asta defectă ca pe o mamă drogată, pentru că m-am născut ca să schimb ceva aici şi pentru că nu vreau s-o abandonez… N-aş pleca pentru că mi-e dor de bojdeuca lui Creangă, pentru că trebuie cineva să dea sânge ca să nu devină o ţară de ţigani, hoţi şi şmenari, pentru că Dumnezeu le-a lăsat pe cele nebune ca să-şi râdă de cele înţelepte şi pentru că poet fiind nu ştiu să visez în altă limbă…

Aş pleca din România pentru că tupeul ţine loc de bună ziua, iar furtul şi minciuna au devenit decoraţii de onoare. Aş pleca pentru că nu mai ştim să facem diferenţa între educaţie şi mahala. Aş pleca pentru că tânjesc după o lume normală în care nu trebuie să ocoleşti zilnic 1.000 de gropi. Aş pleca să mai văd cum este să trăieşti simplu fără să întâlneşti zilnic absurdul şi umilinţa lipsei de lege şi morală.

Aş pleca măcar câţiva ani să mi se vindece rănile dezamăgirilor politice şi personale şi să mai uit armata de VIP-uri cocoşate care se lăfăie la tribună.

Aş pleca precum Gauguin, să caut un paradis pe care noi nu-l mai vedem nici în cele mai neruşinate vise…

În rest, cu drag, Mircea Baniciu(Articol Jurnalul National)

Written on 12 mai 2010   By   in Blog, Folk

În rest, cu drag, Mircea Baniciu

Concertele folk în cluburi au prins rădăcini. Puţin înainte de 1 Mai, e-Folk Events şi club MoJo BritRoom au oferit iubitorilor muzicii folk, şi nu numai, o întâlnire de neuitat cu Mircea Baniciu, cel mai iubit artist folk român, şi Vlady Cnejevici.

La rândul lui, Mircea Baniciu i-a avut ca invitaţi pe Teo Boar, dar şi pe tinerele speranţe Iulia Mitrea şi Tituş Constantin, care au şi deschis concertul. De altfel, Mircea Baniciu a invitat pe scenă unul dintre cei prezenţi, care cânta atât de tare, că acoperea totul. A făcut faţă cu succes.

Frumuseţea cântecelor lui Mircea Baniciu, dar şi a celor pe care le cântă de atât de multă vreme nu oferă alternativă. Le fredonezi şi gata. Descoperi pe parcurs că ştii versurile, că or fi trecut peste tine câteva zăpezi, dar sufletul ţi-a rămas la vremea adolescenţei, iar acordurile sale de chitară sunt înălţări subite. „Cu tine în gând”, „Tristeţi provinciale”, „Scrisoare de bun rămas”, „Eşarfă în dar”, dar şi „Andrii Popa”, „Vremuri”, toate dezvăluie o personalitate de excepţie, care a creat un nou mod artistic de a fi, susţinut şi susţinând în permanenţă muzica valoroasă.

Pentru că diferenţele de opinie dintre Nicu Covaci şi Mircea Baniciu sunt binecunoscute, glumele pe marginea lor au condimentat concertul.

„Ce pot să spun după acest concert? Am preferat să-l invit eu pe scenă pe acel băiat care cânta mai tare ca toţi, dar şi pentru că Nicu Covaci nu l-a chemat. Am zis să-l scot din anonimat, pentru că şi-a dorit tare mult chestia asta. E un băiat tare drăguţ, mi-a plăcut tare mult de el, foarte talentat, total dezinteresat în sens material, interesat doar să cânte. «I-ai spus asta şi lui Covaci?», l-am întrebat. El a zis da, iar eu am completat: «De aceea nu mai cânţi cu el».

Atmosfera a fost formidabilă, mai ales că nu mă aşteptam. Mi-a fost puţin teamă, pentru că am avut cu puţin timp înainte un alt concert lângă MoJo, la alt club, Foaier. A fost plin. Faptul că fanii mei sunt la ora aceasta de toate vârstele mă face să am încredere, îmi aduce cumva în minte faptul că nu a fost de pomană ceea ce am făcut până acum şi continuu.

Să cânt. Să nu intru în conflicte. Nu mi-ar fi plăcut deloc să fac parte din nebunia ultimului concert Phoenix. Întotdeauna vinovaţi sunt cei de la sunet, dirijorul, mereu ceilalţi. Îmi aduc aminte de perioada când am început, era cam acelaşi spectacol. Eu cântam în deschidere, ca şi acum, cu o chitară de 12 corzi, şi pentru că nu aveam atâtea piese. Apoi cântam şi cu Phoenix.

Mă tot gândesc la concertul lui Chris Rea şi mereu mă întreb cum se poate ca sunetul să fie aşa curat, pentru că nu avea cine ştie câte boxe pe scenă. A sunat extraordinar. Cred că la mixer era omul lui. Acesta este probabil un lucru important. Să ai omul tău, nu astăzi cu unul, mâine cu altul. La fel şi pe scenă. Cu Vlady Cnejevici cânt de atât de mulţi ani, că nu mai ştiu să-i număr. Multe dintre piesele pe care le-am cântat în acest concert şi faptul că l-am invitat pe Teo Boar au contat enorm. A cântat minunat.

Mă gândesc ca în contextul acesta mai mic pe care îl abordez mai nou să fie şi Teo. Ne completăm minunat. Plus că sunt două voci în plus, e important să mai ai pe cineva care să te susţină atunci când trebuie. Sigur că am fost chemat la «Folk You». Cred că rezultatul acestor festivaluri gen «Folk You» şi «Folk fără vârstă» începe să se vadă. Văd tinerii ba la plajă, ba la munte, în diverse locuri unde îşi sărbătoresc diferite bucurii, din ce în ce mai mulţi cântând la chitară.

Ori piesele noastre, ori ale lor. Important este că generaţia tânără se întoarce la ceea ce am făcut noi în perioada noastră de studenţie. Fără computere, fără stuff stock, fără discoteci cu gagici dezbrăcate, căutând subterfugii în literatură. În muzica adevărată, în ceea ce are valoare peste ani. Mulţi care compun piese extraordinare merită băgaţi în seamă. Nu nebunia aceea numai house. Înnebunesc când merg în magazine şi dau de aşa ceva la refuz. Cine v-a pus să daţi muzica aşa tare? Şefu, mi se răspunde de cele mai multe ori…

Trend… Mai vezi la televizor câte unul care ştie tot despre pregătirea managementului, de lansare, vânzări-cumpărări, trend şi aşa mai departe. Iar dacă a fost întrebat câte piese are, spune una. Sunt pregătiţi să ia banii producătorilor. Noi ne-am chinuit până am ajuns la un album.”

Când scrii despre Mircea Baniciu îţi este imposibil să rămâi indiferent. Cu atât mai mult cu cât faci parte dintre acele adolescente îndrăgostite de el. Este romantic. La fel şi cântecele lui. Generos, precum versurile sale. Încrezător şi bun. Are o coloană vertebrală muzicală perfectă, logică şi respectuoasă pe care a menţinut-o în permanenţă vertical. Nu s-a atins de valurile râului în care alţii şi-au spălat mâinile, dar şi rufele murdare. Atunci când păşeşte pe scenă e fericit, şi această fericire care-l inundă el o transmite mai departe.

Îţi face plăcere să-l vezi şi să-l asculţi. Mircea Baniciu a fost, este şi va fi mereu iubit. E firesc, normal. Luat cu asalt după fiecare concert, primea saci cu scrisori de la admiratoare. Are şi astăzi scrisori pe care nu a găsit răgazul să le deschidă. Comori nepreţuite! „Liceenii de azi sunt cu siguranţă mult mai evoluaţi…

Azi mi-aduc aminte de mine, un puşti timid care aştepta ceva senzaţional! Mă visam atunci, fără să ştiu cum, cântând pe scena unei mari săli de spectacol, iar când visul se termina mă gândeam la cât de departe am nesocotinţa să visez. N-a trecut mult şi făceam parte din trupa cea mai titrată a vremii… Să te ţii! Din băiatul uitat uneori în ultima bancă, am devenit idolul disputat. Primeam scrisori într-o veselie! Nesperat pentru mine, fan convins al trupei Phoenix, pe care o idolatrizam, şi nici în cele mai nebuneşti vise nu credeam că voi ajunge să cânt pe scenă.”

Rămâi uluit văzând câtă dragoste îţi poate oferi celebritatea. „M-am străduit să răspund scrisorilor primite de-a lungul vremii chiar de la început”, a răspuns Mircea Baniciu întrebării legate de scrisorile de dragoste primite de la fane. „Ieşeam cu greu din sală, încărcaţi de flori şi de aplauze… Se mai întâmplă şi azi, dar parcă nu mai e ca atunci.

Mă bucură să văd că multe chestii rămân aceleaşi şi îmi aduc aminte cu emoţie de tot ce mi s-a întâmplat mie în anii aceia. Astăzi nu am o bucurie mai mare decât aceea de a vedea trei generaţii sau poate chiar mai multe cântând o dată cu mine multe dintre cântecele mele. Sunt mai bine de 30 de ani de când sunt pe scenă, dar nu-i simt. De fiecare dată am sentimentul că sunt la început”, a încheiat Mircea Baniciu.

Vremuri
Despre începuturile muzicale, Mircea Baniciu îşi aminteşte: „Aveam o vecină simpatică, fosta proprietară a casei în demisolul căreia locuiam împreună cu mama. Vecina făcuse o şcoală de muzică la Viena şi m-a auzit în curtea casei cântând. M-a luat sus, pe vremea aceea avea un vechi patefon pe care asculta operă, Enrico Caruso şi Mario Lanza erau soliştii ei preferaţi. Avea o groază de discuri cu muzică de operă şi îmi povestea mama că, mergând spre grădiniţă, în tramvai, începusem şi eu să cânt arii din opere.

Într-o bună zi, vecina i-a spus mamei că am talent şi m-a dat pe mâna unei prietene, profesoară de pian. Aşa am fost luat prin surprindere, pe la 8 ani, de o doamnă (ale cărei mâini frumoase pe pian nu am să le uit niciodată) care îmi striga tot timpul: «Uită-te la note, citeşte, nu cânta după ureche!». N-am fost un elev prea sârguincios. Uneori mai şi chiuleam, şi atunci mama era destul de supărată, pentru că plătea 25 de lei pe oră la vremea aceea, iar salariul ei era de 700 de lei pe lună”.

Astăzi e ziua ta: Ovidiu Mihăilescu(Articol Jurnalul)

Written on   By   in Blog, Folk


Susţinător fervent al folkului, al muzicii de calitate, al valorilor adevărate, al Mişcării de Rezistenţă, cantautorul Ovidiu Mihăilescu „deranjează” cât poate prin cântecele sale, prin versurile sale, prin atitudinea sa. Anii cernuţi de sita vieţii i-au dăruit înţelepciune, dar mai presus de toate prieteni şi zâmbete. Ovidiu Mihăilescu îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează la mulţi ani!

„Un inginer îndrăgostit de folk”
„Voi sărbători alături de familie, cu bucuria de a fi toţi întregi şi sănătoşi, o parte de zi şi cu prietenii mai spre seară… pentru că «ziua ta» e tristă dacă nu o împarţi cu alţii… E ca un tort… bun, frumos, dar prea mult ca să-l mănânci singur! Am primit multe cadouri şi chiar nu le pot enumera pe toate. Pot spune doar că mă inundă bucuria de a avea copii, părinţi, iubirea, atâta câtă este pentru cei dragi, prieteni de toate culorile, muzică («We are ugly but we have the music»… zice Leonard Cohen), poezia, folkul care e o nuntă între muzică şi poezie, bucuria de a scrie, radioul, unde cuvintele devin zburătoare, trenurile care duc cu ele nostalgiile noaste, marea, munţii şi toate aromele şi detaliile care compun o viaţă de om… Zic şi eu o dată cu Poesis «fiecare floare, cea mai frumoasă floare, era cea mai frumoasă floare din ocean!».

Cea mai năstruşnică amintire este de la 7 ani, când am observat că de ziua mea au apărut păpădiile. Mă gândesc acum că e şi acesta un avertisment asupra faptului că ziua de naştere, ca şi viaţa, e ceva foarte perisabil, că sunt lucruri pe care le faci sau le pierzi. Viaţa mă face să zâmbesc, pentru că e frumoasă şi pentru că dacă o iei prea în serios te face să plângi, iar eu prefer să zâmbesc! În plus, zâmbetul e molipsitor…

Mă enervează multe, dar fac eforturi să nu mă mai enerveze nimic. Ştiu de la duhovnicul Arsenie Papacioc că «Pacea e de opt ori mai mare ca dreptatea» şi sunt suficient de bătrân ca să fi înţeles că enervările noastre nu rezolvă nimic. Răul se îndreaptă prin fapta corectă, nu prin enervări şi comentarii fără rost.

Cred că tinerii sunt minunaţi! Indiferent de ce artă, sport, hobby s-ar apuca, aceia care vin spre folk poate sunt mai sensibili, mai glumeţi, mai melancolici. Cine ştie? Cred că folkul are nevoie de ei şi ei au nevoie de folk. Manifestările sunt puţine, dar bine că sunt. Bine că mai există oameni frumoşi ca Manuella Popescu… Şi toţi ceilalţi care pun umărul ca acest gen să rămână viu. Acum depinde şi ce te atrage la folk. O faci pentru imagine personală, pentru că dă bine, ai ceva de spus, vrei să schimbi ceva. La noi folkul a avut momente în care asemenea lui Făt-Frumos s-a ridicat la luptă cu «Balaurul» minciunii sociale şi a reuşit să-l rănească. Dan Andrei Aldea, Doru Stănculescu, Valeriu Sterian sunt câteva nume de folkişti spre care tinerii pot privi… evident sunt şi mulţi alţii.

Valorile sunt cele care ţin o naţiune în picioare şi cu capul sus. La noi sunt creştinismul ca unic set moral şi predanie. Hristos a adus iubirea şi fără asta nimic nu se poate lega. Noi am avut 50 de ani de luptă de clasă şi asta nu ne-a dus prea departe. Apoi cred în fapta corectă şi în lucrul bine făcut, în răbdare, prietenie, ajutor.

Dacă vorbim de folk, valorile sunt o muzică elaborată, un text cât mai bun, umorul, mesajul, felul în care folkistul îşi trăieşte muzica, cât îi pasă de cei din jur. Oricum, la noi încă sunt prea mulţi «critici» care cred că deţin adevărul absolut şi fac ierarhii şi clasamente care n-au nici o valoare. Publicul şi sensul moral şi spiritual al vieţii artistului determină valoarea lui.

Modele sunt multe. Un om bucuros ca Mircea Baniciu, un introvertit inteligent ca Valeriu Sterian, un boier al spiritului ca Doru Stănculescu, un blând bonom ca Mircea Vintilă, un autoironic prolific Alexandru Andrieş, dar şi un perfecţionist ca Sing, un arogant genial ca Dylan, o gaşcă fericită ca Beatles şi tot aşa zi de vară până-n seară! Dacă vorbim însă altfel, modele sunt şi Arsenie Papacioc, Dan Puric, Ghandi, Evdokimov, Lao zi, Shakespeare, Dante, toţi cei care de-a lungul timpului au căutat un sens şi un echilibru al vieţii.

«Noi de vreo 60 de ani nu putem ieşi din criză», zic eu într-o parodie pe care am făcut-o după piesa «E criză» a trupei Taxi. Ca un cowboy bătrân ce mă aflu spun că la noi, la români, criza e o stare de spirit, dacă nu ne calcă asupritorii, ne asuprim singuri ca să nu ne plictisim. Lăsând gluma, aş spune că trebuie să ne legăm şaua bine pentru că urmează să mai trecem un deşert… asta e! Totuşi, noi românii avem un mare avantaj. Am supravieţuit cozilor, minciunii, frigului, crizelor de tot felul… Nu mor caii când vor câinii… Trebuie doar să avem curajul să recunoaştem ce e greşit în vieţile noastre. Minciună, bârfă, furt, duplicitate şi atunci vom ieşi din deşert mai buni şi mai adevăraţi. În două cuvinte, mă pot defini ca fiind bine intenţionat. Mă cunosc destul de bine ca să ştiu ce calităţi şi ce defecte am. Nu sunt un înger… doar un inginer îndrăgostit de folk. Un om care vrea să panseze tristeţea cu zâmbete şi dezamăgirea cu speranţe… Cum spuneam…

«Vă spun cinstit eu sunt Cowboyul Nelu/Oriunde mă duc începe măcelul.» Şi pentru că nu vreau să încheiem cu un măcel, spun… criza va trece, rămân însă lucrurile în care ne investim sufletul şi bucuria pe care ştim s-o culegem de pe drum.”

Dupa shoul Gashkademiei..de la chinezu.eu!

Written on   By   in Blog, Folk

Habar nu aveți cu cât respect și cu cât optimism am plecat aseară după concertul Gashkademiei de Folk. A fost o seara excelentă, o surpriză foarte plăcută pentru mine, la care m-am dus cu alte așteptări. Dar să vă spun cum a fost.

Make al nostru mi-a tot zis de concertele lor, dar, știți cum e, mereu și mereu altele trebuie să fie prioritățile, așa că abia aseară am ajuns la concert la Preoteasa. Pentru mine, ca și pentru mulți alții dintre voi, hai recunoașteți, folkul e chestia aia lirică, pe care o ascultăm ori închizând ochii, ori dându-i peste cap, căci e despre iubire, despre tot felul de chestii necruțătoare, despre lucruri grave. Da, desigur că și despre asta cântă folkul. Dar nu numai.

Gashkademia de Folk ne-a arătat aseară că folkul poate fi un show extraordinar, în care momentele acestea de lirism de care zic mai sus sunt doar părți din spectacol, dar la care, e drept, abia dacă mai respiri de cât de tare te emoționează. În rest, dacă ar fi să descriu în maxim două cuvinte showul de ieri aș spune doar atât: caterincă excelentă.

Am râs cu lacrimi de cât de mișto erau versurile, de jocul de scenă (da, căci, deși vă vine greu să credeți, băieții au făcut un joc de scenă minimalist, dar de mare efect), de replicile pe care și le aruncau între ei și înspre public, de buclucașul microfon rotitor al lui Make.

Probabil cel mai tulburător moment al spectacolului (uite, mie nu îmi place cuvântul ăsta spectacol, dar ieri chiar așa a fost, așa că îl folosesc cu mare drag) a fost seria de cântece în aromână. Teribil ce m-au tulburat, teribil…

Cu ce am rămas eu după showul de ieri? Cu dorința fermă de a vă spune și vouă că merită să mergeți să îi vedeți pe nebunii ăștia frumoși, cei mai mulți dintre ei niște tinerei de vreo 20 de ani… de când au terminat… revederea de 10 ani :)), dar care au câștigat un respect masiv în ochii mei tocmai pentru că sunt atât de tineri la suflet, mult mai tineri decât știm noi să fim și decât am putea fi vreodată…

Respect Daniel Iancu, Marius Matache, Teddy Tudoroiu, Ovidiu Mihăilescu, Puiu Crețu, Dan Caramihai, Iulian Enache! Respect Gashkademia de Folk!


Chitara veche

Written on 26 aprilie 2010   By   in Blog, Folk

A venit vremea sa ma despart de vechea mea chitara „Blonda” care ma serveste din 1995…E o chitara Honer ,o chitara buna care suna bine (lucru nemtesc) si in studio si pe scena.veroxybd.com

Au cintat cu chitara asta si Florin Chilian si Dan Teodorescu si Dinu Olarsu si Daniel Iancu si multi,multi altii, pentru ca eu foarte rar am dat interdictie la chitara mea si de cele mai multe ori am fost uman si am imprumutat-o tuturor celor care au cerut-o…fie ei Gashkademicieni sau folkisti cu state mai vechi sau mai noi.

A umblat in toata tzara blonda mea,de la Folk you din Vama pina la Timisoara si Arad,pina la Suceava si Iasi si chiar si peste hotare in Bulgaria.

N-am s-o pastrez ,pentru ca ar fi pacat s-o tin necintata undeva intr-un colt,menirea ei este sa cinte asa ca am s-o dau cuiva mai tinar si mai dispus s-o scoata in lume.

Daca vreti o chitara plina de parfum de folk puteti sa ma cautati iute pina n-o dau si cine stie poate ca blonda se va odihni la voi acasa…

Despre chitara care o inlocuieste pe Blonda n-am sa spun nimic….deocamdata!

Mihai Stanescu autoportret

Written on 19 aprilie 2010   By   in Blog, Folk

„În 1939 anul când a început al doilea război mondial m-am născut în comuna Boldeşti pe 20 iulie dar mama s-a dus pe 23 să mă declare la primărie unde notar era bunicul meu iar mai târziu mama a devenit primar şi după Revoluţie unchiul meu a fost primar timp de un an după care vărul meu primar a fost ales primar patru mandate la rând până în 2008 când a fost învins de candidatul pedele cu aportul preotului din sat supărat că nu i se aprobaseră ore de religie la şcoală motiv pentru care a sfătuit enoriaşii să voteze contracandidatul pedelist care a câştigat alegerile în această comună de lângă Mizil unde a candidat la Parlament Adrian Năstase el vizitând DNA-ul mai mult decât Mizilul care e aproape de Buzău unde am absolvit liceul

apoi am urmat alt liceu cel de arte din Iaşi şi institutul de arte plastice din Bucureşti devenind caricaturist fapt ce o nemulţumea pe mama care îl admira pe Adrian Păunescu poet care ştia să se descurce scriind poezii şi proslăvindu-l pe Ceauşescu pentru bani mulţi ea nu-şi putea imagina că după 1989 el va fi pedepsit primind postul de şef al culturii în Parlament ce popor mi-e ruşine că sunt român cum şi doamnei Marie-France Ionesco îi e ruşine să spună că Eugen Ionesco e român iar tu zicea mama ai două cărţi interzise nu ai bani de ce desenezi dacă nu eşti publicat de ce nu faci picturi cu flori sau peisaje cu Ceauşescu

dar eu continuam să critic în ciuda faptului că virgulă caricaturiştii revoltaţi îmi spuneau că i-am băgat în căcat şi că nu vor mai putea publica din cauza mea ei fiind fricoşi şi netalentaţi altfel ambasada SUA le-ar fi oferit lor o bursă în 1983 însă am fost preferat eu după care am făcut cerere la UAP să-mi plătească transportul aşa cum se proceda cu alţi artişti dar conducerea a aprobat numai dusul urmând ca eu să suport întorsul nedorind să rămân în America pentru 6.000 dolari pe lună piscină etc.

m-am întors în ţară unde mă opreau pe stradă doamne care îmi spuneau te iubim domnule Stănescu şi eu şi fiică-mea chiar şi acum sunt recunoscut ce mai faceţi domnule Nichita Stănescu bine scriu poezii sau alţii care zic vă cunosc sunteţi Popa’s cel mai mare caricaturist din lume adevărul e că cea mai ma-re satisfacţie am avut-o când în urmă cu doi ani un homeless mi-a povestit peste o sută de caricaturi pe care le ştia din cartea mea interzisă citită zilnic în toţi anii cât stătuse în închisoare

carte pe care am lansat-o în aprilie 1982 în prezenţa mea a lui Dinescu şi a două prietene peste patru zile cartea a fost retrasă din vânzare şoferul care transporta cărţile spre subsolul Fondului Plastic a oprit maşina de câteva ori pe Magheru să vândă albume nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cel de-al doilea album Umor 50% care n-a apucat să iasă din tipografie în 1985 dar nu m-am lăsat am insistat să public alt album şi mi se spunea că nu e momentul

aşa că în iunie 1989 am conceput Acum nu e momentul pe care l-am multiplicat la Biblioteca Americană la Uzina de Mecanică Fină şi la alte instituţii care aveau foto-copiatoare un exemplar a ajuns în Franţa cu ajutorul ataşatului politic al ambasadei SUA şi a fost tipărit în decembrie 1989 la editura Bernard Barrault în octombrie 1988 publicasem la aceeaşi editură albumul Rire en Roumanie care s-a vândut foarte bine şi am fost bucuros până în 2005 când un domn mi-a spus că în acea perioadă el lucra la ambasada noastră din Paris şi angajaţii au fost trimişi în librării să cumpere toate exemplarele în afară de 11 bucăţi pe care le-am luat cu mine şi care mi-au fost confiscate la vama Curtici

albumul Acum nu e momentul a fost tipărit şi în ţară în 100.000 de exemplare şi a fost lansat la sala Dalles în prezenţa a mii de persoane multe în comparaţie cu lansarea ultimului album Cod portocaliu acum şase zile la care au participat două persoane care au stat liniştite nu cum s-a întâmplat la Dalles în 12 februarie 1990 când au fost sparte geamurile şi ochelarii lui Mihai Oroveanu chiar în ziua când el fusese numit director la Artexpo şi au fost chemaţi miliţieni şi paraşutişti după cum relatează The Wall Street Journal

February 22 1990 ROMANIAN BEST SELLER the runaway best seller in Romania is the work of Mihai Stanescu whose acid cartoons belittled the regime of ousted and executed communist dictator Nicolae Ceauşescu police and army had to be called in to keep order among the thousands of people who crowded outside a Bucharest store where Mr. Stanescu was signing copies of his book this week about 100.000 copies of the previously banned volume have been sold since the beginning of the year

s-au dus vremurile acelea sunt vânzător de căni şi asta datorită fostului primar Halaicu care mi-a oferit un spaţiu în care funcţionase o tutungerie şi primarul mi-a pus o condiţie să păstrez profilul să vând numai la fumători acum nu mai am cumpărători şi se întâmplă să pun un anunţ pe uşă dragi clienţi m-am plictisit aşteptându-vă am plecat în pauză de masă până la 31 august şi nici nu vreau să mă mai întrebaţi unde e magazinul lui Mihai Stănescu că aveţi o întâlnire în faţa lui şi eu să vă spun cred că după colţ apoi îmi pare rău că am dezinformat o tânără care poate venise să se angajeze după ce citise anunţul de pe uşă angajăm vânzătoare condiţii engleză foarte bine română satisfăcător

ce texte geniale pot să inventez poate de aceea agenţia Saatchi mi-a furat o idee pe care a vândut-o la Mobilrom şi a câştigat sute de mii de dolari iar eu nimic ce nesimţit patronul american sau englez care m-a tratat ca pe un artist din lumea a treia la fel ca Murgeanu de care mă rog de un an să mă plătească pentru colaborarea la campania pentru primăria sectorului unu l-am ajutat la insistenţele multor persoane printre care Stela şi Arşinel care mi-au spus că pentru candidatul Murgeanu ar fi o mare onoare să folosească o idee de-a mea ar fi o onoare şi mai mare pentru mine dacă m-ar plăti

oricum eu sunt obişnuit cu cei de la pedele unde singurul om cu onoare este Adriean Videanu bine zicea maică-mea dacă-l întâlneşti spune-i că-l iubesc şi că nu am mai văzut om ca el frumos blând cu bun simţ şi caracter nici înainte nu mi se plăteau ideile dar parcă erau mai mulţi oameni cu caracter da sunt un pic nostalgic după vremurile când ştia lumea cine sunt Cioran spunea că dictatura te fortifică iar democraţia te moleşeşte aşa cum sunt eu din cauza caniculei

îmi imaginez peste ani un dialog pe aleile de la Bellu cine-i ăsta Stănescu un caricaturist care nu a fost apreciat la adevărata lui valoare e cel care a inventat semnul de carte autocolant în încheiere vă povestesc un desen din albumul Cod portocaliu în care patronul unei firme de servicii funerare îi spune unei reportere da ne afectează criza deja am concediat 4 lucrători… nu mai moare lumea…”

Erată: Pe rândul 4 după cuvântul primărie a fost omisă o virgulă ne cerem scuze