In situatia data nu am cum sa ajung la spectacol si de aceea si pe aceasta cale imi cer scuze brasovenilor care in aceasta seara vor merge la club sa ma vada si nu vor putea…Sper ca toata lumea va intelege ca numai conditiile extreme m-au impiedicat sa ajung la Brasov.

Cer public scuze fanilor mei din Brasov si promit sa incerc in aceasta primavara si reprogramez un spectacol care sa se si tina.

Le urez mult succes diseara lui Titus si Iuliei si sper sa cante un “Fericit-Nefericit” si pentru mine!

Nu mai comentez incapacitatea autoritatilor de a prevenii astfel de situatii “surprinzatoare” in fiecare an!

Ovidiu Mihăilescu, înapoi la Cluj

Unul dintre folkiștii care nu călcaseră prea des prin Cluj în ultimii ani era Ovidiu Mihăilescu. Ei bine, lucrurile s-au schimbat aseară, cu ocazia concertului acestuia din Janis Stuf, desfășurat în cadrul Școlii de Folk din această săptămână.

Ceea ce poate nu foarte mulți știam ne-a fost dezvăluit încă de la prezentarea artistului, făcută de Emeric Imre, amfitrionul serii, și anume faptul că Ovidiu Mihăilescu și-a petrecut ani buni la Cluj, mai precis a locuit aici între anii 1988 și 1996, în acest oraş fiind născut chiar și primul copil al artistului.  Astfel, reîntoarcerea a fost una cât se poate de naturală, dorită și așteptată, iar atmosfera cu care Ovidiu a fost întâmpinat s-a dovedit a fi în totală concordanță. Prieteni vechi, viitori sau simpli admiratori, s-au adunat aseară să împărtășească, împreună, voia bună „dictată”, cu zâmbet cald pe buze, de artist.

Cum e Ovidiu? Incredibil de simpatic. Talentat, nu-i vorbă, astfel de aprecieri sunt luate din oficiu. Cu un râs molipsitor și o energie ușor de „citit” total independent de vreo formă de manifestare, iscusit mânuitor al chitarei și stăpân pe vocea sa, Ovidiu face cinste folkului din orice unghi privești. Fie că e vorba de comunicarea cu publicul, de muzica pe care o face, ori de simpla atitudine, transparentă în fața celor prezenți. Iar acestea sunt „ingredientele” necesare pentru un spectacol reușit.

Bineînțeles că publicul putea fi şi mai numeros şi mai tăcut, dar astea nu fac de această dată nici o parte a subiectului cronicii mele, întrucât nu au ajuns la statutul de probleme. Mesele au fost toate ocupate, iar cei care au vorbit n-au făcut-o la nesfârșit, uitând de faptul că în fața lor avea totuși loc un concert, cum s-a mai întâmplat în alte rânduri. Atunci de ce-am spus asta? În speranța că e totuși loc de mult mai bine în ceea ce privește atitudinea publicului, cu-atât mai mult atunci când vorbim despre un concert la care intrarea este liberă.

Playlist-ul prezentat aseară a fost unul divers, format printr-o combinație, inspirată și echilibrată, din piese mai vechi, mai noi, alerte ori domoale, de dragoste și de protest intelectual. Prima parte a concertului ne-a oferit spre ascultare piese precum Fericit, nefericit, Ninge iar, Rondul de noapte, Carnavalul, Imperfect, Cipilica, Tamara, Garduri și borduri, Țară mică, Romanță cu Salvador Dali și Muntele (dedicată bunului prieten Emeric Imre, acesta având la rândul lui o piesă compusă pe același versuri ale lui Adrian Păunescu), câteva dintre acestea fiind scrise chiar la Cluj, în perioada pe care artistul a petrecut-o aici. Cea de-a doua parte a concertului, precedată de o pauză de aproximativ 15 minute, a început cu un mini recital al lui Ionuț Mangu, care ne-a ținut plăcut ocupați timp de patru piese – Hașuri, Mai Stai, La răscruce și Dana. Odată cu întoarcerea invitatului principal al serii pe scenă, muzica s-a scurs în același registru potrivit îmbinat, reprezentat de melodii dintre care amintesc Căpșuni, Ploaie albastră, Tantra Yoga, Lili, Superman, Tânăr și liber. Iar pentru că se cerea să mai fie și-un bis, iar publicul s-a arătat suficient de insistent, aplauzele susținute ne-au mai adus și o Chinezoaica Tzi Tzen Ceai (cunoscută drept cu featuring cu Daniel Iancu).

Astfel, după un concert care m-a umplut de o bucurie sinceră, ca de copil, care nici n-aș putea spune clar unde-și are rădăcinile, am rămas cu certitudinea că am avut ocazia de a mai întâlni un alt om extraordinar. Bun cantautor, cu un simț dezvoltat al frumosului, al sensibilului, dar capabil, în același timp, de un tip de aciditate dureroasă ce se ţine departe de vulgaritate. O bună combinație, zic eu, la care adăugăm zâmbetul sincer și molipsitor de care vorbeam mai devreme. Iar ce rezultă din toate astea, vă invit să descoperiți singuri data viitoare, pe care ne-o dorim a fi cât mai apropiată.

Ioana-Cristina Teodorescu

Nu sunt unul dintre bloggeri care scriu zilnic despre culoarea perdelelor din bucatarie si despre ce-am mai visat azi noapte,simt insa ca s-ar pierde ceva important poate,mai ales pentru mine, daca nu mi-as decanta aici citeva idei si amintiri…

Vara a inceput in 6 iunie cind eu impreuna cu Dan Caramihai si cu Adrian Fetecau am bifat al 4 lea spectacol cu “Tara Cateilor” la Teatrul Nottara!A fost o seara minunata pentru ca sala a intrat in jocul nostru si desi spectacolul e unul destul de “greu” cu muzica si poezie,oamenii au inteles repede mesajul din subtext si au vibrat alaturi de noi.Un spectacol pe scena(pentru mine un specialist al cantarilor de club)ofera mari satisfactii atit in ce priveste comunicarea cu colegii mei de scena,dar si cu spectratorii.

In 9 si 10 iunie am fost la Falticeni si Gura Humorului,doua localitati din aria de acoperire a lui Ion Creanga ,locuri cu oameni calzi la inima si blanzi la infatisare.Falticeniul m-a primit cu bratele deschise(mai cintasem acolo cu citeva luni inainte) dar locul de suflet este deja Gura Humorului unde in pizzeria lui Sorin Poclitaru am deja prieteni care imi stiu versurile si cintecele si care cu prietenie si bucurie ma “asista ” la toate spectacolele.Sa canti la Humor e o bucurie atit pentru ca Sorin e mucalit si are tot timpul ceva de comentat dar si pentru ca acolo s-a format in timp un public de folk cu oameni de suflet care chiar gusta acest gen si care deja ne-au devenit noua folkistilor prieteni buni.

De la Gura Humorului am decolat la Festivalul Folkever Siret Editia a doua,unde prin efortul lui Ioan Mateiciuc anul acesta am putut vorbi de un festival de folk in toata legea!S-a cantat la teatrul din localitate-apropo cita lume stie ca orasul Siret a fost prima capitala a Moldovei!?(Nu dau amanunte va las sa cautati!)-s-a cantat cu suflet si daruire si fiecare recital a fost deosebit,mie mi-a ramas la inima recitalul Magdei Puskas alaturi de Vali Moldovan un recital de folk traditional care m-a teleportat in perioada frumoasa a Cenaclului Flacara ,un recital in care cei doi protagonisti au ars chiar ca doua flacari si au dat foc “felinarelor” din sufletele spectatorilor!Eu n-am sa insir aici toate recitalurile,asta gasiti pe site-urile specializate,am sa spun insa ca ne-am intilnit multi folkisti mai tineri sau mai maturi si ca e minunat sa ai sentimentul ca apartii unui grup de oameni cu inima deschisa.

In 14 iulie am plecat in Olanda pentru 10 zile(concediu),n-a fost o deplasare cu folk si n-am sa va spun decit ca am avut bucuria sa vad o tara civilizata si administrata cum trebuie,ca am simtit grija pentru om si pentru mediu si ca mi-as dori ca Romania sa semene Olandei macar in urmatorii 80 de ani…desi nu prea cred!Dar sa ne intoarcem la morile noastre!

Intors in tara am fugit cu trenul la Ipotesti linga casa memoriala Mihail Eminescu unde intr-un teatru de vara in aer liber s-a tinut un Festival Concurs de folk  la care eu am participat in recital.Sa canti in miros de tei la doi pasi de casa in care a crescut Eminescu,sa vezi dealuri umbrite de nori ,codrul cu verdeata si melancolia peisajului eminescian este pentru mine un poet care din fericire cinta si folk,o mare betie de visare!E clar ca acel apus ma va urmarii in amintire multa vreme…

Urmatoarea oprire,Navodari 15 iulie Folk Fara Varsta in Teatrul de vara din Navodari!Alaturi de Manuella Popescu,Mircea Vintila ,Walter Ghicolescu,al treilea an de folk linga mare pentru copii din tabara de vara de la Navodari!Am cantat in briza marii sub soarele de vara care ne spala cu raze verticale ;dar sa vezi atitia copii care cinta folk,sa le vezi ochii plini de emotie si pasiune ,sa te oglindesti in tineretea si stingacia lor,sa te revezi prima oara pe o scena…e cel mai bun tratament anti-vedeta si anti trufie!

Nu stiu ce sa amintesc,bucuria cu care Manuella aduna copii si le daruieste instrumente muzicale si diplome?Emotiile lui Walter care are citiva elevi de folk minunati alaturi de care traieste toate spaimele dinaintea unui spectacol?Umorul lui Mircea care an de an vine sa le cinte elevilor cu inuma lui mare si pusa pe sotii?Pe total stiu ca pentru mine Navodari e o cura de reintinerire,un loc unde imi bronzez sufletul cu zambet si aroma de mare!

28 iulie la Dorohoi ,localitate mica si cocheta de mari boieri moldoveni unde cint alaturi de Adi Bezna pe terasa unui restaorant cochet.Adi e o figura,un fel de Cat Stevens tinar mixat cu Bob Dylan ,un folkist autentic si viu,gata sa-si dea camasa sufletului oricui pentru o oara de folk si de vise,un om pe care-l voi iubi mereu pentru ca face parte din minoritatea celor a caror avere este doar sufletul lor curat.

De la Dorohoi fuga la Piatra Neamt (asa sa-i ramana numele Maria Ta!:)) unde tot cu Adi am cintat la “La Roata” o mica terasa cu iz de western unde dupa un inceput de shou fulminant a venit furtuna(Da va veni,da va veni Furtunaaaaa ne va inghitii!!!!) si unde desi publicul a fost redus de la 100 de spectatori la 40 noi ne-am facut spectacolul pina la ora 5 dimineata …6-7 ore de folk cintat pe mucia inimii alaturi de oameni inimosi si frumosi daruiti bucuriei de a traii!Multumesc Alina,multumesc patroane si voua tuturor celorlalti pe care nu va stiu pe nume!

Intors in Bucurestiin 30 iulie (m-am spalat ,m-am pieptanat…si am fugit iar la terasa!) la Terasa Alive cu un public calm si frumos am cintat alaturi de prietenii mei vechi Dan Caramihai si Puiu Cretu cu bucurie si cu tihna piesa mai vechi si mai noi …Si iar magia prieteniei ne-a imbracat si iar publicul a fost cu noi ,si iar ma gindesc ca atunci cind am lasat serviciul pentru folk n-am gresit asa de rau si ca poate daca n-ati fi voi cei care sunteti alaturi de noi de ani si ani bucuria noastra n-ar avea gust!Multumesc in numele artistilor voua tuturor!

A urmat un drum la munte,la Garana,5,6 august,un loc unde-am mai cintat si anul trecut,in apropierea Semenicului unde Phoenix si-a compus albumul de legenda “Cantafabule“!A doua editie a festivalului folk Garana in organizarea colegilor de la RRA condusi de Manuella Popescu a fost o reusita care a adunat in doua seri 1500 de participanti!

Sa canti alaturi de Pasarea Colibri,Ducu Bertzu si Mihai Nenita ,Maria Gheorghiu e pentru mine o bucurie si o onoare..Doua zile,doua concerte cu oameni frumosi cu pusti veniti din Timisoara care stiau toate versurile artistilor cu oameni care s-au bucurat de folk si de Poiana Lupului un loc minunat!

A urmat 12-13 august Serbarile Medievale ale orasului Sebes.Din nou Manuella Popescu secondata de un folkist care organizeaza de ani buni astfel de festivaluri medievale,Florin Sasarman un om frumos si curat ca o lacrima…

Ce sa va povestesc!?Bucuria de a vedea oameni imbracati in costume de epoca?Bucuria de a cinta cu Florin “om bun” in haine de cavaleri medievali?Frumusetea de pe chipurile oamenilor?Frumusetea orasului si a soarelui de vara?Faptul ca alaturi de Florin Sasarman,Vali Serban,Daniel Avram am pregatit terenul pentru Pasarea Colibri intr-o forma de zile mari? Faptul ca orasul s-a umplut de oameni care fredonau melodii folk?A fost frumos!

Si apoi cand credeam ca le-am vazut pe toate am plecat la Baia Mare spre un eveniment despre care nu stiam mai nimic!Surriza mare a fost ca acolo am descoperit ca era vorba de un festival in toata regula,tinut in aer liber ,intr-un teatru de vara unde peste 500 de oameni au venit sa simta folk!

Festivalul s-a numit “Noaptea Menestrelilor” e organizat de mai multi ani de cei de la Grup Folk Classic si a fost revitalizat in acest an de Romi Tulicius !A fost o noapte minunata cu torte si folk cintat cu tot sufletul de Grup Folk Clasic, Romi Tuliciu, Trupa Icarus, Ioan Mateiciuc. Ionuț Mangu, Ioan Onișor, Daniel Făt si Viorel Moldovan care s-a intrecut pe sine…eu am incercast sa pun un zambet pe fetele ascultatorilor si sa-mi umplu plamanii cu aerul viu al acelei nopti minunate.

In 30 august intors la Bucuresti am cintat din nou alaturi de Puiu Cretu si Dan Caramihai la Terasa Florilor ,inca o seara sub semnul prieteniei si al bucuriei de a cinta impreuna cu publicul.

In 2 septembrie am plecat spre Lehliu un loc cu oameni inimosi si care iubesc folkul unde intr-un club am cintat alaturi de citiva localnici pasionati de folk piesele pe care o parte din prietenii mei din Calarasi -veniti cu bucurie la shou-m-au rugat sa le reamintesc.Inca o seara cu zambete.

Am lasat la urma ultimul concert al verii,Festivalul Inamplari in Orasul cu Oameni de la Rasnov ,un festival care s-a nascut din dorinta lui Adrian Bezna de a da o replica festivalului Folk You!Un festival tinut pe o poiana inverzita din apropierea Rasnovului,unde pentru citeva zile(3 unii,doua sau una altii) s-au adunat un numar impresionant de foltisti:

Doru Stanculescu,Sorin Minghiat,Emeric Imre,Ovidiu Mihailescu,Cezar Petrovici, Cristi Dumitraşcu, Magda Puskas,  Vasile Mardare, Florin Tomici, Dinu Olăraşu, Grupul Cantos, Fox Studis, Trupa Zări, Daniel Făt, Eugen Avram, Horia Stoicanu,  Cristi Buica, Puiu Creţu, Cătălin Ungureanu, Walter Ghicolescu, Proiect Tivodar, Claudia Ciobanu, Cristi Corcioveanu, Mishu Călian, Walter Ghicolescu, Dan Vană, Bebe Paraschivescu, Nicu Zota, Tibi Ioniţă, Trupa Icarus, Stefan Denvar project (Bulgaria) si multi alti folkisti mai tineri…

Ca au fost zile minunate va pot povestii toti participantii ;ca s-a cantat atit in Rasnov cit si in poiana din fata Pensiunii Rasnov se stie si cei care au fost acolo pot povestii ca acest festival inventat peste noapte de o mana de entuziasti a fosr un Eveniment special unde toti folkistii au fost tratati asa cum trebuie si unde toti ne-am bucurat sa ne adunam pentru prietenie si bucurie!

Poate ca aceasta insiruire de concerte ,asa depanate la viteza mare si cumva din amintire nu spune mare lucru celor care nu au “microbul” folkului in inima dar cred eu ca prin aceste citeva modeste randuri imi pot exprima recunostinta pentru toti acei organizatori si sustinatori de evenimente folk ce ramin adesea anonimi si necunoscuti!Lor si tuturor celor care s-au bucurat sa ma vada in vara trecuta ,le multumesc ,celor care nu s-au bucurat sa ma vada tot le multumesc pentru rabdare!Daca am uitat pe cineva….cer iertare!

Folk on si fericire!

n.  8 decembrie 1950

d. 10 octombrie 1995

• Absolvent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din Bucureşti, secţia pictură, promoţia 1975.
• Grafician la ICSITE Bucureşti
• Alături de Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă etc. a reprezentat unul dintre “pilonii” principali ai “mişcării folk” din România.
• A publicat poezie în Luceafărul, Orizont şi Tribuna.
• Premiul I la “Primăvara Baladelor”, ediţia I-a (aexae-quo cu Mircea Vintilă).
• Peste 200 de apariţii în spectacole rock şI folk, cenaclul Flacăra, Piaţa Universităţii etc.
• Înregistrări la Radio Cluj.

“În ceea ce priveşte propria-mi creaţie, consider că în cele două decenii de activitatea am fost întotdeauna consecvent principiului estetic afirmat de la început, compunând şi cântând cântece în care importanţa cuvântului este egală cu aceea a structurii melodice – ritmice, acestea neputând fi separate fără amputarea valorică şI semantică a produsului. Tematic, toate cântecele compuse şi cântate de mine sunt extrase din experienţa personală de viaţă (singura cu adevărat cunoscută) oglindind prin transfigurarea artistică propriu-mi proces de cunoaştere a lumii  exterioare şi interioare, gândurile, meditaţiile, complexul de idei izvorât din multiplele relaţii om – societate, om – natură, om – idee şi om – materie, dragoste – moarte, pace – război (ca periocol apropiat), singurătate – contopire cu universul, om – realitate şi om – irealitate, om – univers şi om – patrie, omul – fiinţă cosmică etc. etc., în care termenul  “OM” mă desemnează chiar pe mine, cel care trăieşte diferite etape ale unei vieţi pe care încearcă s-o înţeleagă şi să restituie în formă artistică înţelesurile dobândite”.

NICU VLADIMIR, 1986 – “Memoriu de activitate”

“Rockul ca expresie muzicalĂ te ajutĂ sĂ te eliberezi de energii care pot deveni negative” (interviu realizat de Nelu Stratone cu câteva zile înaintea dispariţiei)

Rep.: Ce se-ntâmpla cu mişcarea rock de la noi în perioada aceea de deschidere a României ?

N.V.: A fost, cred, o chestie de imitaţie la început. Adică au pătruns nişte zvonuri, pe urmă însoţite şi de material : discuri, ştiri de presă, “Europa Liberă”, mai târziu “Metronom-ul” lui Cornel Chiriac … S-au suprapus şi pe deschiderea politică de după ’64. Puterea nu putea să ia măsuri foarte făţişe împotrivă, pentru că se-ntâmpla un lucru ciudat : pe deoparte, din cauza cenzurii mesajului se atenua cumva, se metaforiza, se făcea mai subtil, ceea ce a fost spre binele cântecelor, “produselor artistice”, să le numim aşa. Şi chiar când s-a putut să ai un mesaj direct, să încerci să te exprimi direct într-o problemă cate te râcâia, descopereai că pateticul nu e tot una cu tragicul. Adică tragicul rostit patetic parcă sună mai prost decât tragicul rostit senin. În felul ăsta am ajuns la interesul pentru folclor. Folclor – folclor, adică seninătatea asta totală, până şi în voce.

Sigur, aveam teme, dar nu erau teme, era viaţa noastră. Eram pândiţi şi primejduiţi de tot felul de lucruri şi încercam să comunicăm între noi despre toate astea. Am descoperit atunci, obligat fiind cumva, că limba de toate zilele nu-ţi ajunge să comunici integral tot ce ai de zis şi că o faci mai bine prin artă. Eu eram pe vremea aia la Liceul de Artă Plastică şi pe urmă la Institutul (NA : de Artă Plastică “Nicolae) Grigorescu” şi puteam să compar ce poţi să zici prin pictură şi ce poţi să zici prin cântec, cuvinte, poezie ş.a.m.d. Am văzut foarte clar că pentru a vehicula mesaje compuse din sentimente nu comunci cu definiţii raţionale. Trebuie să le combini cumva ca să-ţi dea o aproximaţie cât mai aproape de… Şi aşa s-a urcat cumva nivelul intelectual al cântecelor. Iar eu cred că faţă de americani şi de occidentali, poetic vorbind, eram mult deasupra. Rockul ca expresie muzicală te ajută să te eliberezi de energii care pot deveni negative, când stau acolo şi zac şi se-mput. Trebuie să le dai drumul, cumva. Iar o dovadă că folk-ul ţinea miezul chestiei ăsteia era faptul că înseşi trupele rock intrau uneori pe teritoriul ăsta al folk-ului şi scoteau câte o perluţă : … şi Phoenix, … şi Sfinx , …şi altele. Se mai întâmpla un lucru : puteau să te reprime făţiş sau nu. Şi zic că tocmai din cauza creşterii nivelului intelectual al întregii chestii, treaba n-a fost atât de vastă ca-n America, unde erau şi mecanici auto şi vagabonzi, pur şi simplu. La noi erau studenţi, erau elevi care puteau recepta mesajul, care puteau produce mesaje asemănătoare. Or, autorităţilor nu prea le dădea mâna să se pună încă odată cu studenţii. Mai avuseseră probleme, nu cu mult înainte, la o demonstraţie pentru Crăciun. Era o tensiune continuă. Eu am văzut oameni tunşi cu briceagul pe stradă, fete cu fuste tăiate, cu ştampile puse direct pe picior . Adică era o chestie total barbară. Dar dacă erai student,  te dădeau deoparte, te făceau scăpat cumva. Eventual, te luau la secţie şi încercau să te lămurească, dacă nu reuşeau te trimeteau acasă sau îţi anulau buletinul pe motiv că nu semeni cu poza şi te duceai cu poze actuale şi îţi dădeau buletin cu poza respectivă. Şi era de tot hazu’, la un moment dat începuse să ne placă. Pe de altă parte, chestia cu pleata eu mi-am asumat-o ca pe un steag. Am zis : “Eu sunt clar în război cu ăştia, şi e bine s-o ştie şi ei, şi să ştie şi alţii, şi atunci nu mă tund. Puteau să o lase şi trecea, ca orice modă, în doi ani. Au făcut-o obiect de reprimare şi s-a transformat în simbol al rezistenţei. Tot omu’-şi lăsa pleată ca să spună clar pe ce parte e. Că mai luam noi şi plase, că ne mai întâlneam cu câte-un pletos care ne escroca, asta e altceva. Şi ne cam lăsau în pace. Dar au găsit alte metode. Una dintre ele a fost Cenclu Flacăra, care a avut comandă clară să ia toată treaba asta şi s-o deturneze, s-o scoată de pe şinele ei şi s-o ducă pe alte şine şi a făcut-o. A reuşit s-o facă destul de dibaci. Americanii au rezolvat numai cu banii, au luat-o pe partea economică : au industrializat muzica. În prima etapă le-au luat produsele ca unor artizani şi le-au vândut. Le-au dat cu banii pe la nas … le-a plăcut. Acum nici măcar nu mai comercializează produsele creatorilor adevăraţi de acolo, ci creează gata compozitori.

Rep.: Crezi că a supravieţuit totuşi ceva ?

N.V.: Eu cred că da. Mă aşteptam să fie un nou val, o chestie masivă după ’89, dar se pare că e o zăpăceală d’asta din care nu se alege nimic încă, dar sper să se aleagă, că nu se poate să rămână aşa, în muzică, dar şi mai larg. Ca stil de viaţă m-ar îngrijora să nu devieze, pentru că acum au apărut drogurile. Chiar în mişcarea hippie nu era îsta esenţialul, adică sigur că aveau bairamurile lor, se plimbau cum vroiau cu minţile, pe unde îi ducea LSD-ul, dar asta era doar o latură. Cei din generaţia actuală au un simţ al opoziţiei prompt. Adică dacă-i spui ceva, întemeiat sau nu, se opune. Libertatea e responsabilitate în primul rând. Or să descopere ei că legile nu se ascultă, nu se încalcă, ci se fac. Trebuie să faci legea ta. Dincolo se văd urmări clare. Eu zic că mişcarea ecologistă se trage direct din flower power şi din hippie. Ăştia au umblat tată, s-au dus până-n Tibet, s-au dus până la Katmandu, au stat în locuri din Amazonia. Au umblat zdravăn de tot şi au dat de locuri în care natura e natură, şi de locuri în care natura nu mai e natură, şi de locuri în care te duci şi-ţi vine să borăşti. S-au întors în oraşe, au văzut că-n oraşe e pustia pustiei şi că nu poţi să comunici unul cu altul … E clar că de-acolo se trage ecologia ca fenomen de masă.

Establishment-ul a luat-o peste bot atuncea tare de tot, nu numai că au oprit un război dar au dat o grămadă de drepturi negrilor, femeilor, au lansat o grămadă de programe sociale, pe care nu le aveau şi nici nu se gândeau să le facă vreodată şi le-au făcut – adică lucruri foarte concrete.

Care sunt, concret, valorile promovate de cultura rock ? Mă refer la valori morale, valori estetice şi la legătura cu religia. Cea mai importantă e libertatea, fără doar şi poate. Sinceritatea decurge deja din libertate, când  ţi-ai asumat libertatea … Cu estetica e mai complicat, pentru că la prima vedere este aspectul şocant, dar nu sunt deloc sigur c-ar fi cel mai adevărat. Factorul religios s-a manifestat cu multă acuitate, pentru că în primul rând mişcarea hippie era interesată în hinduisme şi mişcări orientale religioase. De aia s-au dus şi tot dus în Katmandu şi-n alte locuri. I-au păcălit o grămadă de “guru” pe acolo care se fabricaseră repede.

Rep.: Deci creştinismul nu-i satisfăcea ?

N.V.: Creştinismul lor, care era practicat convenţional, nu-i satisfăcea. Trăirea mistică o găseau în droguri, în primul rând. O afirmă Eliade şi spune un lucru foarte just : a ajuns să eşueze tocmai pentru că s-a democratizat utilizarea drogului în scopuri sacre. Droguri în religii anume îl lua numai un anume om, cu pregătirea şi iniţierile lui, şi ajungea la ceva cu asta. Când le iei în masă, şi nu ştii prea bine de ce, ajungi aiurea. Dar l-au căutat pe Dumnezeu. Mişcarea hippie ne-a adus importante câştiguri culturale. Aşa am descoperit, cât am putut, cultura orientală, că altfel nu ne interesa, ce treabă aveam noi cu Confucius sau cu Budha. Dar pentru că ei erau interesaţi de asta, ne-am dus şi noi pe urmele lor şi am ajuns la ăştia. Ca până la urmă, ăia care au fost fericiţi, au reuşit să ajungă înapoi la Cristos, de unde plecaseră nu prea lămuriţi. Adică poate se botezaseră, dar nu mai mult. Sigur, mişcarea rock nu a dat mistici şi mari teologi, deşi George Harrisson, de exemplu, a trecut prin crize mistice importante. Dar a avut o trăire religioasă. Ăştia trăiau în familii, mulţi dintre ei, familii hippie, care aveau ritualuri antice de o anumită natură. Şi aicea se întâmpla uneori la fel. Până şi băţu’ ăla de santal …, pentru că eu mă duceam la Mircea Florian şi când intram în casă punea cinci beţe de santal şi le dădea foc. Ca preocupare dominantă sau măcar importantă a mişcării ăsteia a fost cu siguranţă şi problema religioasă.

Rep.: Care e relaţia culturii rock cu politicul ?

N.V.: Cred că a fost tot timpul împotriva autorităţilor, a statului, a establishment-ului în partea aia, în Occident, împotriva dictaturii, în partea asta. Toată Europa de Est era împânzită de trupe. Când m-a luat pe mine la Securitate – aveam 17 ani – m-au întrebat dacă n-am legături cu polonezii şi cu cehii. În Cehia nu se-ntâmplase încă mare lucru, urma să se-ntâmple. Au fost nişte perioade distincte : perioada hippie a fost clar o perioadă când s-a refuzat societatea comună şi s-a întors spatele pur şi simplu. S-au dus să trăiască în deşert, în comunele lor, să plece în Katmandu sau nu ştiu unde. N-au mai vrut să ştie. Şi-au văzut de treaba lor.

Rep.: La noi în ţară ce-au făcut ?

N.V.: La noi se adunau în bairamuri, făceau excursii prin ţară. Asta din când în când, nu puteai s-o faci tot timpul. În rest, vagabondai cu mintea. Asta era soluţia cea mai la-ndemână. Sau făceai artă, nu neapărat muzică, puteai să pictezi, să scrii poezie ş.a.m.d. La un moment dat s-au topit cumva toate astea, începând cu punk-ul, cred eu, o mişcare opusă ăsteia  dinainte, care era îndreptată clar tot împotriva îputeriiş, dar în luptă directă cu ea şi acuzând-o că “de fapt voi ne-aţi adus în halul ăsta, şi voi sunteţi la fel ca noi, la fel de împuţiţi”, că nu puteai să te apropii de un punker … Ştiu că în ’89 eram la Düsseldorf şi trebuia să stai la 30-40 de metri de un grupuscul din ăsta pentru că puteau să-ţi dea cu o sticlă în cap. Erau foarte violenţi, foarte murdari, dar ăsta era mesajul clar : “şi voi sunteţi ca noi, degeaba vă mascaţi cum vă mascaţi şi voi sunteţi vinovaţi”. Pe urmă a devenit modă … că aşa se-ntâmplă. Adică poţi să adopţi, pentru un moment scurt, un soi de “estetică a urâtului”, să te exprimi prin ea, dar rişti în acelaşi timp să devină etalon de alt frumos, o alternativă de frumos. Uite… Picasso – după ce au bombardat nemţii Guenica, plângea inima-n el şi a fost revoltat şi a pictat “Guenica”, ca pe un urlet. A început să caşte foarte multă lume gura şi foarte mulţi au început să picteze la fel, că “ce frumos e !” şi au ajuns să creeze chestii din astea, frumuseţe urâtă, dar nu ca o revoltă la ceva, ci în sine, ca o valoare estetică în sine. Ăsta-i riscul ! Mai încoace nu ştiu ce se mai întâmplă. Cred că e o ameţeală deocamdată, deşi mai apar mici luminiţe, dar care sunt repede înăbuşite de industrie. De exemplu, Suzanne Vega, Tracy Chapman etc., care mi s-au părut fenomenale şi aşteptam continuarea care n-a mai venit, adică nu s-au mai auzit. Sunt prea mulţi ăia care hornăie şi fac cum fac pe-acolo. Dacă ar face-o cum o făceau Sex Pistols, care erau autentici, şi ăsta era mesajul pe care-l scuipau peste ăia, ar fi o chestie, dar când fac că aşa se face … E o linişte asurzitoare … Am putea spune că mişcarea rock implică un comportament deviant, dar nu în sens patologic, în cazul în care tinerii trăiesc într-o societate alienată ? Societatea nu e alienată e de-a dreptul schizofrenică. Sciziunea e multiplă şi aproape definitivă, iar segmentul cel mai puţin unitar din societatea asta sunt tocmai tinerii. Adică ei neagă pentru că nici n-au ce găsi ca valori de care să se agaţe în cioburile astea, dar îşi găsesc, că asta au de făcut – sî-şi găsească valori şi să-şi facă propria construcţie, să-şi facă legile. Dacă-şi fac legile, pe urmă au şi putere. Aşa ? … cine deviază de la cine ? În mod “on the groove, ei ar fi cei (îndreptăţiţi), că ei sunt ultimii veniţi… Dacă nu stau pe şine deviază, dar şinele astea nu mai există. Poţi să zici că nu stau laolaltă cu societatea, dar că deviază – n-au de unde devia, cel puţin în cazul României. Cel mai bine ar fi să se-adune mai repede, să-şi găsească legile şi să facă curat.

Dupa citeva luni de tatonari am pus pe picioare un spectacol in care “vorbim” despre o frustrare morala pe care o traversam astazi,despre lipsa de speranta si despre marasmul in care traim atit noi,aici in Romania,dar si democratiile occidentale adincite tot mai mult in  materialism.

Titlul spectacolului l-am gasit citind un text din Stig Dagerman (despre o lume a cateilor ratacita in proprie nimicnicie)iar textele si melodiile din spectacol apartin unor nume importante ca: Bob Dylan,John Lennon,Cat Stevens ,Rudyard Kipling,Carlo Alberto Salustri,Pablo Neruda,Marin Sorescu,Matei Visiniec,Adrian Dohotaru,Tudor Arghezi,Adrian Paunescu si evident si citiva folkisti autohtoni ca Daniel Iancu,Florian Pittis,si subsemnatul.

Am jucat acest spectacol prima oara la Club A intr-o zi din ianuarie 2011 pe o vreme glaciara…si l-am imbunatatit mai apoi in Aula la ASE si mai apoi intr-un spatiu din Regie pentru studentii politehnisti.

In 8 martie l-am pus in scena la Nottara unde l-am prezentat cu sala plina si cu foarte bune ecouri pentru un public de prieteni si invitati din presa.

In 4 aprilie il vom prezenta din nou unui public de invitati dupa care va intra in programul stabil al Teatrului Nottara.

Va asteptam sa veniti sa vedeti acest spectacol!Merita si cred ca nu ma laud daca spun ca oameni care l-au vazut odata m-au rugat sa-i mai anunt cind se va mai juca…asta spune ceva.Spectacolul pune o multime de intrebari si eu cred cu tarie ca noi toti avem nevoie in ultima vreme sa raspundem acestori intrebari,sa intelegem bine ce traim,sa gasim pentru noi si pentru ceilalti raspunsurile menite sa ne regasim echilibrul ca oameni si ca natiune!

Va astept cu drag si cu speranta ca acest spectacol va schimba ceva in noi.

Am cules destul lacrima durerii

Am privit destul scheletul singuratatii

Stiu prea bine prapastia deznadejdii!

Cand haosul si haul

Au trecut sa ma devore

Am privit spre Cer,am zambit

Si am ales sa fiu vesel!

Personalitate artistica extrem de complexa (pictor, sculptor, poet, compozitor si interpret, regizor, muzica de teatru) Adrian Berinde s-a nascut pe data de 4 mai 1958, la Oradea. Absolvent al Scolii de Arte Plastice din Cluj. In 1982, se stabileste la Moudon, in Elvetia si lucreaza ca pictor liber profesionist, vernisand pana in 1994 mai multe expozitii personale la Lausanne sau Fribourg. In 1986 expune o colectie personala de pictura pentru Amnesty International (Payerne – Paris). Una din lucrarile sale a fost utilizata pentru o carte postala de Centrul „Pompidou” din Paris.

Un album extrem de interesant care e foarte ascultat la Radio3net-Florian Pittis si e foarte bine primit de ascultatori!Sunt sigur ca ne vom intilni la lansare!!!