2. Ce ma impresioneaza pe mine ca atunci cand ma vede lumea pe strada „Sa traiti, Domnu’ Pittis, v-am vazut vocea la televizor la Teleenciclopedia… „

3. Legat de prostia numita rating, trebuie spus ca la vremea respectiva, Iisus a avut rating mai mic decat Barabas.

4. Eram in 1975, dupa ce s-a semnat actul de la Helsinki, si am citit din Editura Politica „Declaratia Drepturilor Omului”. Asta ar fi trebuit sa existe pe toti peretii, pe toate gardurile, sa le stie toata lumea, cu atat mai mult cu cat se si incheie declaratia asta cu „Nici o persoana nu poate apela la aceste drepturi ale omului impotriva legilor tarii respective”. (…) Fara sa existe nimic scris din partea nimanui, a functionat acea autocenzura din partea tuturor, in special a Asociatia Studentilor din Bucuresti, ca „e mai bine sa nu-l chemam pe-ala”. 5. Nu mi-am dorit niciodata sa ajung pe locul intai in topuri si nici nu-mi doresc. Dupa parerea mea, competitia in domeniul artei este o tampenie. N-ai cum sa compari mere cu pere.

6. Am auzit ca a fost unul Pittis, ia sa vedem noi ce a vrut el, vrea sa ne fure calul, ce…

7. “Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca stiu ca Dumnezeu este drept si bun si stie ce face. Mi-e frica de mine ca n-o sa reusesc sa fac aici, pe Pamant, tot pentru ce m-a trimis aici“.

8. Nu imi sunt foarte clare doctrinele, nu imi sunt foarte clare optiunile. Eu stiu doar atat, ca fac parte din partidul John Lennon – Bob Dylan.

9. Inca mai am atatea de facut. Daca as sta sa ma analizez acum, ce am facut pana acum, ce n-am facut, am doua variante. Una este sau sa mi-o iau in cap, ca mi-au iesit prea multe din cate mi-am pus in gand si le-am facut, sau nu mi-au iesit prea multe si sa-mi pun streangul de gat. Prefer inca sa mai actionez, sa mai muncesc.

10. Pentru mine mai important era sa descopar modul de a gandi al unui personaj si ritmul gandirii. Cum spunea Andrei Serban Daca te apuci de un lucru, daca tot pui o piesa in scena, daca tot joci un rol, daca tot canti un cantec, trebuie sa devii cu toata fiinta ta acel cantec, acel rol, acea piesa.

11. Inca se mai vorbeste de acea generatie de PMT-isti. De sambata de la ora 3 pana duminica la ora 11 noaptea am avut 5 spectacole la rand, unul dupa altul, cu „Poezia Muzicii Tinere”.

12. Am doua mari satisfactii: sotia mea (…) si Radio 3net, pe care il consider cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea.

13. Asa cum altii isi fac o colectie de tablouri personale si o pun la dispozitia intregului public, asa si eu am adunat atitea informatii si mi s-a parut ridicol sa le tin doar pentru mine sau sa le impartasesc numai la o halba de bere ori o cafea.

14. Cand am inceput acest proiect (n.r. Radio 3net) le-am spus: Atentie, s-ar putea sa dam gres! Atentie, s-ar putea sa descoperim un continent, America! Atentie, si mai mare atentie, s-ar putea ca America sa ne descopere ea pe noi!

15. Radio3Net este un proiect foarte ambitios care incearca sa combine ideile de pop-art. Eu tin foarte mult la asta, de raspindire a culturii prin editii de tip “Biblioteca pentru toti”, cu o arhiva echivalenta cu o biblioteca de inalta tinuta, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine sa stii ca o ai acolo. In casa nu tii ziarele pe care le citesti zilnic, in casa tii “Razboi si pace”. De cate ori citesti romanul asta? Dar il ai acolo!

16. “Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist. Exist, deci sunt rapidist!”

17. „Florian Pittis, Diploma de Excelenta pentru cat si cum gandeste, pentru ca e „Motzu” Folkului si pentru ca a ramas… “Cel mai frumos din orasul acesta”…” (Marius Tuca, Jurnalul National, Gala Folk Om Bun 2007)

18. De intors in timp as vrea, dar nu e nici o graba, pentru ca ne vom intalni Dincolo, dupa ce terminam cu viata asta.

19. „Cel mai deosebit cadou pe care l-am primit este faptul ca atatia si atatia oameni isi rup din viata lor si stau alaturi de mine la o sarbatoare. Ce poate fi mai frumos decat aceasta?!”

20. Viata mea a fost extraordinar de frumoasa… Am fost rebelul cu plete in vant… am trait viata, intens ca pe o minune si nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut… As vrea sa va aduceti aminte de mine… si tind sa cred ca pentru voi am insemnat ceva…

***

George Onofrei: Aţi fi devenit la fel de cunoscut dacă v-aţi fi lansat în condiţiile pieţei muzicale de astăzi? Mă gîndesc că există o şansă a generaţiei dumneavoastră de a fi transmis versuri, melodii la care lumea nu avea acces în mod natural…
Florian Pittiş: Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cîntăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strîng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio, ulterior şi CD-uri. Nu le-am strîns numai eu, au contribuit la această avere şi buni prieteni precum Anda Călugăreanu sau Petre Lupu… Am o colecţie întreagă, pe care mi-am dorit întotdeauna să o pun la îndemîna tuturor. Am înregistrat oricui îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie, nici nu le-am făcut decît la cerere individuală. Şi în general erau discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piaţă. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol Poezia muzicii tinere. Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat. Undeva trebuia însă să existe. Probabil, aşa cum alţii îşi fac o colecţie de tablouri personale şi o pun la dispoziţia întregului public, aşa şi eu am adunat atîtea informaţii şi mi s-a părut ridicol să le ţin doar pentru mine sau să le împărtăşesc numai la o halbă de bere ori o cafea… Sau cum am tradus Dylan. Pentru că alţii nu-l cîntau, l-am cîntat eu, informativ. Nu mi-am dorit niciodată să ajung pe locul întîi în topuri şi nici nu-mi doresc. După părerea mea, competiţia în domeniul artei este o tîmpenie. N-ai cum să compari mere cu pere.

G.O.: Totuşi, trebuie să existe nişte repere, stabilite pe baza unor criterii de apreciere…
F.P.: Reperele sînt numai de circulaţie. De cît interesezi în momentul de faţă. Este un criteriu obiectiv. Punct. În rest, ţi-a plăcut, nu ţi-a plăcut, e deja un criteriu individual. Ce juriu poate să spună că e mai bun sau nu Elvis Presley decît Frank Sinatra sau decît Ray Charles? Elvis Presley este Elvis Presley, iar Ray Charles e Ray Charles!

G.O.: Recunoaşterea trebuie să vină totodată şi din cadrul breslei…
F.P.: Da. Să vă spun cum am răspuns într-un interviu total surprinzător pentru Iosif Sava. Se spunea că Ion Caramitru este un actor mai bun decît mine. Şi am spus: “Domnule Iosif Sava, nu mi-am dorit niciodată să ajung al doilea Caramitru. Eu îmi doresc să fiu primul Pittiş”.

G.O.: Poate lumea s-ar fi aşteptat ca apariţiile dumneavoastră în public să fie mai dese. Cu toate acestea, în afară de cîteva interviuri prin revistele culturale, Florian Pittiş nu este o prezenţă foarte vie în spaţiul public.
F.P.: Dacă observaţi, nickname-ul meu pentru chat este Dylan sau Bob Dylan. Dylan de la serviciu şi cel de acasă. Dylan păstrează distanţa normală între interesul vulgar şi viaţa lui personală.

G.O.: Detaşarea aceasta de spaţiul public provine dintr-o dezarmare…?
F.P.: Nu. Nu e aşa. Eu mă uit la ce se întîmplă cînd un om cît de cît cunoscut, nu-mi îngădui să spun vedetă sau star, este invitat într-o emisiune sau i se ia un interviu şi se ajunge, inevitabil, la cum faceţi salată de boeuf şi aşa mai departe. Mi-a rămas în minte teribil de bine unul dintre dialogurile lui Platon în care se spunea: “Nu mă interesează părerile filosofice ale bucătarului, ci mă interesează cum face el mîncarea bună… Şi atunci încerc să selectez şi să stau de vorbă cu oameni care sper să mă înţeleagă şi care sper să fie interesaţi numai de ce doresc eu să le ofer celorlalţi oameni. În rest, chinul meu personal mă priveşte. Mi se adresează, peste tot unde mă duc, celebra întrebare banală jurnalistică: Ce planuri de viitor aveţi? Şi eu le spun de cele mai multe ori că nu-mi place să se uite oamenii la mine cînd fac baie. Aşa că îi rog să mă lase să-mi văd treaba terminată…

G.O.: Sînteţi un om de stînga sau de dreapta?
F.P.: Habar n-am! Nu îmi sînt foarte clare doctrinele, nu îmi sînt foarte clare opţiunile. Eu ştiu doar atît, că fac parte din partidul John Lennon – Bob Dylan.

G.O.: Credeţi în teza rezistenţei prin cultură în perioada comunistă?
F.P.: Evident, unica salvare a intelectualilor era rezistenţa prin cultură, la fel cum în Republica Democrată Germană sau în fosta Uniune Sovietică, principalul mijloc de rezistenţă era rezistenţa prin sport. Pentru că numai astfel reuşeau să circule în întreaga lume. Era totuşi doar o salvare individuală, nu una “de popor”… Tema a fost, de altfel, discutată şi la un seminar la care am participat, la Indiana University, anul trecut, exact pe tema rezistenţei prin cultură a ţărilor comuniste. Un gînditor ungur denumea rezistenţa prin cultură velvet prison (închisoarea de catifea – n.r.) şi ideea mea acolo a fost că oricum este o etapă depăşită. E foarte frumos că nişte istorici se ocupă de asta, dar pe mine mă interesează mult mai mult, în momentul de faţă, universul.www., căruia eu i-am spus velvet freedom.

G.O.: Mai e trecutul interesant în vreun fel pentru dumneavoastră? De exemplu, vă interesează serialele din ziare despre foştii securişti?
F.P.: Fostele romane poliţiste din trecut s-au transformat în astfel de seriale apărute în tot felul de ziare; nu cred că mai are rost după atîţia ani să o tot ţinem aşa, otova, cu ideea asta. Ne întoarcem la concepţiile comuniştilor, cînd imediat după venirea lor la putere, la toaleta din Cişmigiu, de lîngă Liceul Lazăr, îngrijitor era un fost şi extraordinar profesor. Comuniştii s-au răzbunat pe intelectuali, pe oamenii cu o anumită concepţie. Mie mi se pare chiar de un ridicol fără seamă acest lucru. Valoarea nu mai există. Cred că e unul singur cel care ne poate judeca din toate punctele de vedere: Dumnezeu. În rest, sînt de acord cu Iisus: “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra”. Eu n-aş arunca.

G.O.: Aţi afirmat că Radio3Net e cel mai bun proiect pe care l-aţi făcut în viaţa dumneavoastră. Nu vă hazardaţi puţin? Aţi făcut destule lucruri…
F.P.: Nu, nu mă hazardez deloc. Au fost multe proiecte, într-adevăr… Dacă mă gîndesc numai la spectacolele în care am jucat, puse în scenă de Liviu Ciulei. Peste 330. Am jucat şi în săli cu o capacitate de 500 de inşi. Deci, în condiţiile în care ar fi fost plină la fiecare dintre cele 330 de spectacole, înseamnă că au fost cam 180.000 de spectatori. Prin urmare, nu au fost atît de mulţi oameni care m-au văzut în piese de teatru. A fost foarte bine ce am făcut şi în emisiunea lui Alexandru Bocăneţ. Fireşte, se petrecea într-o zonă limitată, a divertismentului… Sau ce am făcut cu cenaclul Flacăra… Toate acestea însemnau însă o zonă a răspîndirii culturale într-o singură direcţie. De data aceasta, cu Radio3Net, este vorba despre un proiect foarte ambiţios care încearcă să combine ideile de pop-art. Eu ţin foarte mult la asta, de răspîndire a culturii prin ediţii de tip “Biblioteca pentru toţi“, cu o arhivă echivalentă cu o bibliotecă de înaltă ţinută, din care poate nu accesezi nimic, dar despre care e bine să ştii că o ai acolo. În casă nu ţii ziarele pe care le citeşti zilnic, în casă ţii Război şi pace. De cîte ori citeşti romanul ăsta? Dar îl ai acolo!
Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai

G.O.: Aveţi o structură destul de ciudată. Fumaţi Carpaţi, dar, în acelaşi timp, lansaţi un radio pe Internet. Un radio care, în România anului 2004, sună a Jules Verne…
F.P.: Da. În România, un utilizator de Internet este o persoană destul de abstractă şi neutră. Nu ştii şi nici nu contează dacă fumează… Dacă bea alcool, s-ar putea să tasteze greşit. În rest, în ceea ce priveşte fumatul, nu e obligatoriu să ai o evidenţă pe Internet. Nu e nici un fel de contradicţie. Singurul război important este între scrumul ţigării şi tastatură. Obraznic, scrumul cade pe tastatură şi, ce e mai grav, dacă te uiţi la degetele mele o să vezi că sînt galbene atît la mîna dreaptă, cît şi la stînga. Fumez cu ambele mîini din cauza mouse-ului.

G.O.: De ce are nevoie radioul public de un asemenea proiect?
F.P.: Nu are nevoie radioul public, are nevoie populaţia. S-a născut deja o nouă civilizaţie, o civilizaţie paralelă pentru unii. Această civilizaţie numită www, cum foarte inspirat o numea un prieten de-al meu din America. Se caută o titulatură pentru noua generaţie, iar cea mai frumoasă denumire e cea de “dot-com“. Eu am avut pe vremuri şi o rubrică cu o titulatură ca aceasta. Aici lucrurile stau cu totul diferit decît în civilizaţia obişnuită. Libertatea este mult mai mare. S-a ajuns chiar la un nou limbaj, cu totul altul decît cel obişnuit… Sfătuiesc pe oricine să ia o revistă de specialitate sau să se uite în paginile “populare”, de altfel, din ziare, pe marginea acestui domeniu şi vom constata că foarte greu pot fi înţelese două propoziţii una după alta. Mai mult, limbajul la care s-a ajuns aduce cu scrierea prin pictograme, cuneiforme, hieroglife, iconiţe…

G.O.: De ce a fost ales un artist să se ocupe de manageriatul unui post de radio?
F.P.: Artist poţi să fii şi punînd potcoave la cai. Nu despre asta este vorba. Nu s-a ales un artist, ci a ajuns la aşa ceva un om care îşi doreşte din inimă să fie veşnic curios, să privească cu ochii mari realitatea din jurul lui, aşa cum apare ea, zi de zi: cu totul altfel.
Numele lui “Motu” Pittis este cunoscut, de foarte multi ani incoace, in mai toata tara. Marele sau talent – manifestat atat in teatru, cat si in lumea muzicii – i-a adus admiratia tinerilor care il simt aproape si din pricina aspectului si a firii sale de “etern adolescent”. Dar

si a spectatorilor cu parul albit de ani, obisnuiti cu inaltele sale performante din spectacolele antologice ale Teatrului “Bulandra”. Ca sa nu mai vorbim despre participarea sa la o multime de spectacole pentru copii, la gale de tot felul, in formatii rock de cea mai buna calitate. Ori creatiile nevazute in emisiunile de “Teatru la microfon” sau la celebra, de-acum “veterana”, “Teleenciclopedie”. Bomba zilei insa abia urmeaza. Mai nou, Florian Pittis este Directorul postului de radio Romania Tineret…

“Eu cred in adevaratul nostru tineret”

-Cum se simte un artist invatat mai degraba cu luminile rampei, in spatiul strict al acestui cabinet de Director?

- Foarte sincer iti spun ca… habar n-am! Iubesc in continuare actiunea si nu ma gandesc – deocamdata – la rezultatele ei. Venind aici, am gasit o echipa de profesionisti – si asta e un lucru extraordinar, daca ne gandim ca la posturile private de radio “activeaza”, in general, diletanti. Asa ca tot ce imi ramane mie de facut este sa dau… asa… o orientare anume, sa zicem mai dinamica, programelor ce tin de Canalul “Romania Tineret”. Inca nu stiu ce inseamna sa fii Director. Oricum, in fiecare act pe care il am de semnat, cer, intotdeauna, sfatul celor de aici.

- Daca ar fi sa ne luam dupa unele emisiuni “de succes” ale diverselor televiziuni private din Romania, deviza nr. 1 a tineretului nostru este “Hai sa ne distram!”. Si cam atat, din pacate…

- Cred ca povestea asta cu “Hai sa ne distram!” tine de un anumit tip de politica. O politica a “establishment-ului”, o politica a oricarui tip de stat care are nevoie, mai degraba, de “carne de tun” si nu de oameni care sa si gandeasca. Asadar, e nevoie de generatia Pro, daca vrei. Mai exact, este nevoie de generatia “Da, da, da!”, cum se spunea, pe vremea lui Ceausescu (cand exista si “generatia “contra”" si “generatia “Nu, nu, nu”!”). In general, acesti indivizi se intalnesc la discoteca, si mai deloc prin biblioteca sau in librarii. Din fericire, nu asta inseamna tineretul roman. Eu cred in adevaratul nostru tineret, in acei copii care nu sunt dispusi sa ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la scoala sau acasa, care invata pentru ca trebuie sa invete, pentru ca, oricum, in viata se vor lovi de diverse probleme si vor profita de acele elemente de baza – in formarea lor – pe care le ofera scoala. Din fericire, ca si pe vremea mea, a noastra, exista si azi o anumita cultura “underground”, pe care si-o fac singuri, in recreatie.

***

Ultimul concert

Cand eram noi in scoala, de exemplu, am citit Blaga numai pentru ca era interzis. Dar, desigur, si datorita parintilor mei (Dumnezeu sa-i odihneasca), citeam “Gazeta literara” si “Contemporanul”. In acelasi timp, ascultam Elvis Presley, jucam fotbal si ma innebuneam dupa “Rock around the clock”. Citeam “Miroir Sprint” – pentru ca era capitalist, era din Franta si pentru ca eram mort dupa ciclism… Doar “Miroir Sprint” venea in anii 50… Asemenea tineri exista si azi in tara noastra! Foarte multi! Setosi de cultura, setosi sa afle tot soiul de lucruri! Asa incat eu imi propun sa le ofer tinerilor romani “cultura in recreatie”. Am inaugurat, deocamdata, emisiuni de genul “Hit-ul zilei”, “Starul zilei”. Astfel, tinerilor li se ofera, mura in gura, cu documentatia scoasa din enciclopedii, cele mai fierbinti emisiuni despre idolii lor. Si, ca sa nu crezi ca la noi totul se rezuma la muzica, ei bine, afla ca au fost programati la “Omul zilei” si Liviu Ciulei, si Alexandru Tocilescu, si Irina Petrescu. Si ca sa intelegeti aria de cuprindere a emisiunilor noastre – cand este vorba despre valori reale, de ieri si de azi – ei bine, afla ca in ziua de 2 aprilie am programat ziua Gica Petrescu. Toata ziua a fost dominata de aceasta personalitate a muzicii si culturii romanesti. Tinerii trebuie sa-l cunoasca, sa-l respecte si sa-l iubeasca. Din pacate, noi nu avem o zi a eroilor – cum au americanii – in care copiii sa vina sa puna flori la monumentul sau la mormantul celor ce si-au dat viata pentru patrie. Prin analogie, cred ca trebuie sa cultivam respectul datorat de tanara generatie valorilor nationale. In acest spirit, trebuie sa spun, pentru cine nu stie, ca am reintrodus emisiunea aceea, longeviva si de-a dreptul antologica, numita “Noapte buna, copii” – care, in cele 5 minute zilnice, a educat atatea si atatea generatii de copii si tineri…

“Mai cu mot, adica Motu”

- Acum, ca d-l Director a fost prezentat, hai sa vorbim putin despre familia ta si de unde vine acest… “Motu”, cu care te alinta toti cei ce te iubesc (si ei sunt foarte multi)?

- Tatal meu a fost cel ce a “tinut” genealogia. Primul Pittis despre care a aflat tata a fost preotul Bonifachie Pitis din Scheii Brasovului – un stra-strabunic al meu. Atestat istoric este faptul ca in gradina stra-strabunicului meu, Anton Pann i-a dat lui Andrei Muresanu muzica pentru “Desteapta-te, romane!”… Un fiu al lui Bonifachie Pitis a coborat la Bucuresti – si din spita asta ma trag eu…

- Pitis… cu doi de “t” e corect?

- Nu. Pitis cu un “t”. Cu doi de “t” l-a scris jandarmul care mi-a facut actul de nastere. Si tatalui meu i-a fost un fel de lene sa indrepte aceasta greseala. Asa ca pentru unii – eu sunt Pitis cu doi de “t”. A mai existat un Pitis la Targoviste – care a avut hotelul si sala de teatru “Pitis”. Asta se intampla la inceputul secolului Xx. Am intalnit acest… amanunt in “amintirile” unor actori care evocau vremea in care au jucat la “Teatrul Pitis”… Familia noastra a fost mare si destul de raspandita…

- Sa vorbim un pic despre parintii tai…

- Tatal meu, Nicolae Pitis, a fost comandor aviator – sef de scoala de pilotaj, comandant de escadrila. A schimbat garda la palat, a luat masa cu regele – de fapt cu amandoi. Si cu… Carol al Ii-lea, si cu Mihai. A iesit la pensie la 41 de ani, in 1941, la doua saptamani dupa inceperea celui de al Ii-lea razboi mondial (stiut fiind ca atunci din aviatie se iesea la 40 de ani). A apucat aviatia fara parasuta, a apucat si perioada cand coborau avioanele pe langa gari – intr-o activitate de recunoastere. A participat si la intrecerile gen “trecu cu avionul pe sub podul de la Cerna-Voda”. Si asa mai departe… Mama mea, Ana, a fost casnica, apoi a avut un atelier de croitorie pana in 1953. Mai tarziu, pentru ca nu prea veneau bani in casa, s-a angajat secretara la o scoala.

Un pusti cu parul alb

“Motu” m-a poreclit bunica mea din partea tatei. Bunica mea m-a adorat, era tare mandra de mine si pentru ca eram primul baiat sosit in familie, primul nepot care ducea numele familiei mai departe. Eram, deci, mai cu mot… Asa ca am devenit… “Motu”.
Toti ai mei erau indragostiti de arta, de muzica, de literatura. Un amanunt… amuzant: tatal meu a fost cel ce a adus in tara partitura cantecului “Ramona”. Mama mea ar fi vrut sa se faca actrita, semana cu Danielle Darrieux… Dar n-au lasat-o parintii sa urmeze Conservatorul. A suferit teribil din cauza acestei “ratari”… Poate de-aceea m-a “aruncat” pe scena, cand aveam vreo… 4 ani. Da, da, am aparut pe scena in spectacolul “Congresul pustilor” de Sasa Georgescu si I. Avian. Partenerii mei au fost, tin minte, Flavia Buref, Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubas. Eu jucam rolul “Ciuculet”. Asta se intampla in 1947. Rolul meu era de fapt un monolog, in care povesteam ca aveam un caine bolnav si prietenii mei nu veneau sa-l vada. Eram suparat foc, dadeam din picior si oftam de zor… Dupa asta am invatat, curand, sa citesc. Citeam literele de tipar, bineinteles. Cu timpul, am inceput sa citesc toate piesele de teatru din casa – asta, si pentru ca numele personajelor erau scrise cu majuscule – si asta m-a atras! Mai tarziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca scolii… Fiind inca in scoala primara, am vazut de 23 de ori capodopera “O scrisoare pierduta”, regizata de Sica Alexandrescu… Asa incat, ceva mai tarziu, am montat chiar eu actul Iii din “O scrisoare pierduta”. Eu jucam rolul “Cetateanul turmentat”. Aveam 14 ani…
Ca sa-ti spun drept, in teatru ca in teatru, dar primul mare succes, unul adevarat, s-a petrecut in muzica, pe cand eram la gradinita. La o serbare de la gradinita in limba romana – ca am facut si una la “Maison des FranIais” – am cantat “Pe Mures si pe Tarnave”… Eram imbracat in costum popular, bineinteles. Pasiunea mea pentru muzica s-a manifestat de timpuriu, dupa cum vezi. Mai tarziu, m-a cuprins “patima” rock-ului. Mergeam la restaurantul “Ceahlaul”, care se afla in coltul strazii noastre si unde era o formatie extraordinara, care canta “Rock Around the Clock”, al lui Bill Haley, la acordeon, tambal si la nai. Era in 1956. Asta era o nebunie cu atat mai mare cu cat, la radio, nici pomeneala de rock-uri! A urmat alta nebunie: filmul. Am facut o pasiune pentru “Serenada strazii”, cu Vico Torriani, si “Vagabondul”, cu Raj Kapoor – pe care le-am vazut de cate 21 de ori! Primele discuri cumparate au fost “Avaramu! Aaaa-a! Avaramuuu!” si “Arrivederci Roma”. In liceu , la “Lazar”, am facut sectia real-matematica (in clasa a Viii-a am fost coleg cu Ulm Spineanu). Am luat si acolo un premiu la olimpiada de matematica pe regiune, al doilea cum ar veni, si nu primul (din motive de… “indisciplina”). Cam in aceeasi perioada, ne-am organizat, tot in liceu, fireste, o “formatie muzicala” a noastra. N-aveam chitara electrica, adica din astea, moderne. Pe-a noastra am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi – asa ca ne curentam deseori. Eu bateam intr-o toba cu piciorul, ca n-aveam pedale, cu betele intr-un scaun. Eu eram la baterie si solist vocal. In acelasi timp am avut imensa sansa ca, in 1958 sa vina la noi, la “Lazar”, si sa propuna infiintarea unui cerc dramatic, d-l Petrica Gheorghiu, marele actor Petrica Gheorghiu de la Teatrul Bulandra…

Un noroc numit Ciulei

- Deci, pasiunea ta pentru teatru a pornit din liceu…

- Da, in 1958, am facut figuratie in spectacolul “Omul cu martoaga”, la Teatrul National. Tatal meu, care era pensionar, si care avea nevoie de un ban, facea figuratie pe “prima scena a tarii” – asa ca m-a bagat si pe mine in portie. Apoi am dat examen la Teatru, am cazut in primul an, datorita defectului meu de dictie – aveam un “r” foarte puternic, “graseiam” cum se spune in mod elegant. Asa ca “am picat”. De aceea, timp de un an am luat lectii de dictie. Le-am urmat cu strasnicie, pentru ca am dorit mortis sa devin actor… De fapt, cele mai aprofundate studii teatrale mi le-am facut in Teatrul Bulandra, unde chiar in anul in care am “picat” la admitere, m-am angajat ca electrician voluntar, deci fara plata! Am lucrat cu “reflectorul de urmarire”, am vazut toate spectacolele, seara de seara. Si mai toate repetitiile. Recordul meu de vizionare este spectacolul “Cum va place”. L-am vazut de 236 de ori! Pus de Liviu Ciulei. Si, pus de acelasi, magistral, Ciulei, “Sfanta Ioana”, spectacolul asta fiind pe locul doi. Adica l-am vazut de 128 de ori… De altfel, norocul meu s-a numit si se numeste Liviu Ciulei. D-l Ciulei mi-a propus, intr-o seara, cand am inlocuit un actor “indispensabil” – uite, tin minte pe dinafara cuvintele lui: “Vrei sa joci in “Cum va place”?”. Toata viata am sa-l tin minte cum statea acolo, la el in cabina (el juca, in spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul). Fuma linistit, in ragazul dintre doua spectacole si, zambind, mi-a pus aceasta intrebare care, intr-un fel extraordinar, mi-a marcat viata… Apoi, ca director, m-a si angajat… Prima mea replica rostita pe scena Bulandrei in calitate de actor angajat a fost “Va rog sa-mi dati o clipa ascultare”…

- Nu putem pune punct acestui interviu fara a aminti – chiar si pe scurt – acea miraculoasa intalnire a ta cu miraculosul Alexandru Bocanet. Cum s-a creat acel trio “Anda Calugareanu – Dan Tufaru -Florian Pittis”? Cum s-au nascut acele momente antologice?

- Trio-ul acela a aparut dintr-o joaca a noastra, de un Revelion. Regretatul Bocanet, sotul, pe-atunci, al Doinei Levintza, a avut ideea sa petrecem Revelionul la ei acasa. Asa ca am sosit la ei, Dan Tufaru, sotia lui, Anda Calugareanu si cu mine. Am hotarat sa fim deosebit de eleganti, sa nu punem muzica, sa inchidem radioul, televizorul, telefonul… si sa dam, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Si ne-a iesit seara aia atat de bine, ca am hotarat sa o “facem” si la televiziune. In vremea aceea, Dumnezeul televiziunii era genialul Tudor Vornicu. El ne-a dat mana libera. Restul se cunoaste. Totul s-a facut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a impus nimic… De necrezut, nu?

Spre cer, intr-un ocean de flori

- Am tot vorbit despre trecut. In incheiere, as dori sa stiu care este cea mai mare bucurie a ta, Azi?

- Cea mai mare bucurie? Faptul ca traiesc clipa de fata.

- Cel mai mare regret?

- Cel mai mare regret este ca aceasta clipa trece…

- Da-mi voie sa ma intorc din usa si sa te intreb despre actuala ta sotie.

- Ce sa-ti spun: O iubesc! O cheama Niculina… dar eu ii zic Anda. Si e educatoare la o gradinita.

Problema principala este …cine hotaraste care este folkul viabil si care nu,care artisti sunt “meritorii” si care “derizorii”?Oare un artist “meritoriu” nu poate deveni mai tirziu “derizoriu”?Oare folkul de ieri a fost tot, extrem de valoros in tot ce s-a facut? Oare daca esti un artist “pierdut” ca Nicu Vladimir,S.L.Zaharia esti mai valoros decit un artist care a vindut mii de albume..sa zicem Mircea Vintila?Oare avem criticii muzicali onesti si luminati capabili sa puna eticheta “nederizoriu” unor artisti folk?

Sa nu fiu inteles gresit,nu ma simt derizoriu ca folkist(desi evident sunt si eu suspect ca oricare…)dar ma intreb oare un fenomen asa de viu si de complex cum este muzica folk are nevoie de o inchizitie?Oare Florian Pittis era derizoriu cind cinta “Mi-am dorit o masina” dar nu mai era asa cind cinta “Ce de lupi se inconjoara”?Oare e bine ca promotorii unui site de folk sa creada ca “folkul e pe catafalk”?Ce-or sa creada tinerii folkisti de 20 de ani daca noi astia “mai trecuti” vom admite asa ceva?

Sa fie clar nu cred ca face bine folkului sa te urci pe scena beat…Daca compui imnuri imnuri de generatie trebuie sa te si respecti  ca sibol al unei generatii,dar dincolo de oameni si de caderile lor, muzica ramine in timp daca “Artistul” are har si valoare…Sa fie clar nici mie nu-mi plac anumiti artisti care spun folk muzicii de chef si mahala.Nici cei care repeta aceeasi melodie in minor de trei acorduri.

Nu cred ca folkul este pe moarte…Acum 100 de ani se spunea ca pictura ca arta  a murit!Pictura clasica devenise neincapatoare pentru artistii tineri care inventau genuri noi:pointilism,fovism,impresionism…Presa tipa si atunci ca e gata cu pictura,majoritatea artistilor erau interzisi (derizorii..) in galeriile oficiale…Nu murea pictura,doar un mod de intelegere a ei se innoia…dupa 30 de ani toti acei tineri rebeli erau elogiati ca maestrii…Lasind laoparte comparatia poate prea deplasata,azi folkul abia incepe sa se schimbe!As zice sa lasam posteritatii placerea de a ridica statui acelora care le vor merita peste ani…

Pentru mine folkul este viu si traieste,ma bucur zilnic ca exista Doru Stanculescu,Mircea Baniciu,Mircea Vintila,Nicu Alifantis,Alexandru Andries(si multi altii)…ma bucur ca au existat Valeriu Sterian,Florian Pittis…si iarasi ma bucur ca dincolo de generatia mea de folkisti exista tineri ca Paul Arva,Misu Calian,Ioan Onisor,Mihai Boicu,Teodora Iacob, si multi multi altii care promit de tineri sa faca folk intr-un mod adecvat vremurilor lor.Sigur ca poate multora li se pare ca muzica lui Doru Stanculescu e mult peste cea a generatiei 2010.Dar poate ca fiecare epoca are microclimatul artistic specific ei…Eagles nu prea seamana nici ei cu Greenday!

Stiu ca voi fi acuzat ca n-am inteles si n-am tratat problemele folkului(caderea in derizoriu,betia,transformarea in divertisment,succesul ca forma de izolare in stil,lipsa de formatie intelectuala a unor folkisti,etc)ridicate de Dl.Stoicanu…Din pacate nu exista o definitie pentru folk si din pacate fiecare are in folk propria sa lume si propria sa ideologie.E folk Bob Dylan sau Simon &Garfunkel,e folk Leonard Cohen sau Joni Mitchell?Sau poate Woody Guthrie?Cine in Romania a dat o definitie a folkului acceptata de toata lumea?As propune chiar ca sub semnul acestor intrebari un ziar din Romania(sau un site de folk) sa invite pe toti folkistii consacrati si nederizorii si sa faca un numar special despre “ce iaste folkul!?”Poate atunci am afla multe lucruri interesante!

In fine pentru ca nu vreau sa ma mai lungesc cred ca Dl.Stoicanu a facut bine amintindu-ne ca folkul e un gen perisabil care necesita mai mult decit “o chitara si un om” si anume a stii cind te urci pe scena cine esti,ce cauti,ce transmiti,cine sunt cei pe care-i urmezi si cine cine cei care te vor judeca daca prestatia ta va fi derizorie…E bine sa declaram ca folkul este bolnav daca asta ne va face pe noi toti folkistii sa fim mai prudenti si mai responsabili in fata publicului si in fata  propriului nostru ideal artistic!E bine daca ne vom pune intrebari despre folk.

Aş pleca din România pentru că tupeul ţine loc de bună ziua, iar furtul şi minciuna au devenit decoraţii de onoare. Aş pleca pentru că nu mai ştim să facem diferenţa între educaţie şi mahala. Aş pleca pentru că tânjesc după o lume normală în care nu trebuie să ocoleşti zilnic 1.000 de gropi. Aş pleca să mai văd cum este să trăieşti simplu fără să întâlneşti zilnic absurdul şi umilinţa lipsei de lege şi morală.

Aş pleca măcar câţiva ani să mi se vindece rănile dezamăgirilor politice şi personale şi să mai uit armata de VIP-uri cocoşate care se lăfăie la tribună.

Aş pleca precum Gauguin, să caut un paradis pe care noi nu-l mai vedem nici în cele mai neruşinate vise…

Altadata mi-as fi vindut chitara ca sa-l vad

Acum ascult briza cintind:

Raspunsul prieteni e vinare de vint!

La rândul lui, Mircea Baniciu i-a avut ca invitaţi pe Teo Boar, dar şi pe tinerele speranţe Iulia Mitrea şi Tituş Constantin, care au şi deschis concertul. De altfel, Mircea Baniciu a invitat pe scenă unul dintre cei prezenţi, care cânta atât de tare, că acoperea totul. A făcut faţă cu succes.

Frumuseţea cântecelor lui Mircea Baniciu, dar şi a celor pe care le cântă de atât de multă vreme nu oferă alternativă. Le fredonezi şi gata. Descoperi pe parcurs că ştii versurile, că or fi trecut peste tine câteva zăpezi, dar sufletul ţi-a rămas la vremea adolescenţei, iar acordurile sale de chitară sunt înălţări subite. “Cu tine în gând”, “Tristeţi provinciale”, “Scrisoare de bun rămas”, “Eşarfă în dar”, dar şi “Andrii Popa”, “Vremuri”, toate dezvăluie o personalitate de excepţie, care a creat un nou mod artistic de a fi, susţinut şi susţinând în permanenţă muzica valoroasă.

Pentru că diferenţele de opinie dintre Nicu Covaci şi Mircea Baniciu sunt binecunoscute, glumele pe marginea lor au condimentat concertul.

“Ce pot să spun după acest concert? Am preferat să-l invit eu pe scenă pe acel băiat care cânta mai tare ca toţi, dar şi pentru că Nicu Covaci nu l-a chemat. Am zis să-l scot din anonimat, pentru că şi-a dorit tare mult chestia asta. E un băiat tare drăguţ, mi-a plăcut tare mult de el, foarte talentat, total dezinteresat în sens material, interesat doar să cânte. «I-ai spus asta şi lui Covaci?», l-am întrebat. El a zis da, iar eu am completat: «De aceea nu mai cânţi cu el».

Atmosfera a fost formidabilă, mai ales că nu mă aşteptam. Mi-a fost puţin teamă, pentru că am avut cu puţin timp înainte un alt concert lângă MoJo, la alt club, Foaier. A fost plin. Faptul că fanii mei sunt la ora aceasta de toate vârstele mă face să am încredere, îmi aduce cumva în minte faptul că nu a fost de pomană ceea ce am făcut până acum şi continuu.

Să cânt. Să nu intru în conflicte. Nu mi-ar fi plăcut deloc să fac parte din nebunia ultimului concert Phoenix. Întotdeauna vinovaţi sunt cei de la sunet, dirijorul, mereu ceilalţi. Îmi aduc aminte de perioada când am început, era cam acelaşi spectacol. Eu cântam în deschidere, ca şi acum, cu o chitară de 12 corzi, şi pentru că nu aveam atâtea piese. Apoi cântam şi cu Phoenix.

Mă tot gândesc la concertul lui Chris Rea şi mereu mă întreb cum se poate ca sunetul să fie aşa curat, pentru că nu avea cine ştie câte boxe pe scenă. A sunat extraordinar. Cred că la mixer era omul lui. Acesta este probabil un lucru important. Să ai omul tău, nu astăzi cu unul, mâine cu altul. La fel şi pe scenă. Cu Vlady Cnejevici cânt de atât de mulţi ani, că nu mai ştiu să-i număr. Multe dintre piesele pe care le-am cântat în acest concert şi faptul că l-am invitat pe Teo Boar au contat enorm. A cântat minunat.

Mă gândesc ca în contextul acesta mai mic pe care îl abordez mai nou să fie şi Teo. Ne completăm minunat. Plus că sunt două voci în plus, e important să mai ai pe cineva care să te susţină atunci când trebuie. Sigur că am fost chemat la «Folk You». Cred că rezultatul acestor festivaluri gen «Folk You» şi «Folk fără vârstă» începe să se vadă. Văd tinerii ba la plajă, ba la munte, în diverse locuri unde îşi sărbătoresc diferite bucurii, din ce în ce mai mulţi cântând la chitară.

Ori piesele noastre, ori ale lor. Important este că generaţia tânără se întoarce la ceea ce am făcut noi în perioada noastră de studenţie. Fără computere, fără stuff stock, fără discoteci cu gagici dezbrăcate, căutând subterfugii în literatură. În muzica adevărată, în ceea ce are valoare peste ani. Mulţi care compun piese extraordinare merită băgaţi în seamă. Nu nebunia aceea numai house. Înnebunesc când merg în magazine şi dau de aşa ceva la refuz. Cine v-a pus să daţi muzica aşa tare? Şefu, mi se răspunde de cele mai multe ori…

Trend… Mai vezi la televizor câte unul care ştie tot despre pregătirea managementului, de lansare, vânzări-cumpărări, trend şi aşa mai departe. Iar dacă a fost întrebat câte piese are, spune una. Sunt pregătiţi să ia banii producătorilor. Noi ne-am chinuit până am ajuns la un album.”

Când scrii despre Mircea Baniciu îţi este imposibil să rămâi indiferent. Cu atât mai mult cu cât faci parte dintre acele adolescente îndrăgostite de el. Este romantic. La fel şi cântecele lui. Generos, precum versurile sale. Încrezător şi bun. Are o coloană vertebrală muzicală perfectă, logică şi respectuoasă pe care a menţinut-o în permanenţă vertical. Nu s-a atins de valurile râului în care alţii şi-au spălat mâinile, dar şi rufele murdare. Atunci când păşeşte pe scenă e fericit, şi această fericire care-l inundă el o transmite mai departe.

Îţi face plăcere să-l vezi şi să-l asculţi. Mircea Baniciu a fost, este şi va fi mereu iubit. E firesc, normal. Luat cu asalt după fiecare concert, primea saci cu scrisori de la admiratoare. Are şi astăzi scrisori pe care nu a găsit răgazul să le deschidă. Comori nepreţuite! “Liceenii de azi sunt cu siguranţă mult mai evoluaţi…

Azi mi-aduc aminte de mine, un puşti timid care aştepta ceva senzaţional! Mă visam atunci, fără să ştiu cum, cântând pe scena unei mari săli de spectacol, iar când visul se termina mă gândeam la cât de departe am nesocotinţa să visez. N-a trecut mult şi făceam parte din trupa cea mai titrată a vremii… Să te ţii! Din băiatul uitat uneori în ultima bancă, am devenit idolul disputat. Primeam scrisori într-o veselie! Nesperat pentru mine, fan convins al trupei Phoenix, pe care o idolatrizam, şi nici în cele mai nebuneşti vise nu credeam că voi ajunge să cânt pe scenă.”

Rămâi uluit văzând câtă dragoste îţi poate oferi celebritatea. “M-am străduit să răspund scrisorilor primite de-a lungul vremii chiar de la început”, a răspuns Mircea Baniciu întrebării legate de scrisorile de dragoste primite de la fane. “Ieşeam cu greu din sală, încărcaţi de flori şi de aplauze… Se mai întâmplă şi azi, dar parcă nu mai e ca atunci.

Mă bucură să văd că multe chestii rămân aceleaşi şi îmi aduc aminte cu emoţie de tot ce mi s-a întâmplat mie în anii aceia. Astăzi nu am o bucurie mai mare decât aceea de a vedea trei generaţii sau poate chiar mai multe cântând o dată cu mine multe dintre cântecele mele. Sunt mai bine de 30 de ani de când sunt pe scenă, dar nu-i simt. De fiecare dată am sentimentul că sunt la început”, a încheiat Mircea Baniciu.

Vremuri
Despre începuturile muzicale, Mircea Baniciu îşi aminteşte: “Aveam o vecină simpatică, fosta proprietară a casei în demisolul căreia locuiam împreună cu mama. Vecina făcuse o şcoală de muzică la Viena şi m-a auzit în curtea casei cântând. M-a luat sus, pe vremea aceea avea un vechi patefon pe care asculta operă, Enrico Caruso şi Mario Lanza erau soliştii ei preferaţi. Avea o groază de discuri cu muzică de operă şi îmi povestea mama că, mergând spre grădiniţă, în tramvai, începusem şi eu să cânt arii din opere.

Într-o bună zi, vecina i-a spus mamei că am talent şi m-a dat pe mâna unei prietene, profesoară de pian. Aşa am fost luat prin surprindere, pe la 8 ani, de o doamnă (ale cărei mâini frumoase pe pian nu am să le uit niciodată) care îmi striga tot timpul: «Uită-te la note, citeşte, nu cânta după ureche!». N-am fost un elev prea sârguincios. Uneori mai şi chiuleam, şi atunci mama era destul de supărată, pentru că plătea 25 de lei pe oră la vremea aceea, iar salariul ei era de 700 de lei pe lună”.

“Un inginer îndrăgostit de folk”
“Voi sărbători alături de familie, cu bucuria de a fi toţi întregi şi sănătoşi, o parte de zi şi cu prietenii mai spre seară… pentru că «ziua ta» e tristă dacă nu o împarţi cu alţii… E ca un tort… bun, frumos, dar prea mult ca să-l mănânci singur! Am primit multe cadouri şi chiar nu le pot enumera pe toate. Pot spune doar că mă inundă bucuria de a avea copii, părinţi, iubirea, atâta câtă este pentru cei dragi, prieteni de toate culorile, muzică («We are ugly but we have the music»… zice Leonard Cohen), poezia, folkul care e o nuntă între muzică şi poezie, bucuria de a scrie, radioul, unde cuvintele devin zburătoare, trenurile care duc cu ele nostalgiile noaste, marea, munţii şi toate aromele şi detaliile care compun o viaţă de om… Zic şi eu o dată cu Poesis «fiecare floare, cea mai frumoasă floare, era cea mai frumoasă floare din ocean!».

Cea mai năstruşnică amintire este de la 7 ani, când am observat că de ziua mea au apărut păpădiile. Mă gândesc acum că e şi acesta un avertisment asupra faptului că ziua de naştere, ca şi viaţa, e ceva foarte perisabil, că sunt lucruri pe care le faci sau le pierzi. Viaţa mă face să zâmbesc, pentru că e frumoasă şi pentru că dacă o iei prea în serios te face să plângi, iar eu prefer să zâmbesc! În plus, zâmbetul e molipsitor…

Mă enervează multe, dar fac eforturi să nu mă mai enerveze nimic. Ştiu de la duhovnicul Arsenie Papacioc că «Pacea e de opt ori mai mare ca dreptatea» şi sunt suficient de bătrân ca să fi înţeles că enervările noastre nu rezolvă nimic. Răul se îndreaptă prin fapta corectă, nu prin enervări şi comentarii fără rost.

Cred că tinerii sunt minunaţi! Indiferent de ce artă, sport, hobby s-ar apuca, aceia care vin spre folk poate sunt mai sensibili, mai glumeţi, mai melancolici. Cine ştie? Cred că folkul are nevoie de ei şi ei au nevoie de folk. Manifestările sunt puţine, dar bine că sunt. Bine că mai există oameni frumoşi ca Manuella Popescu… Şi toţi ceilalţi care pun umărul ca acest gen să rămână viu. Acum depinde şi ce te atrage la folk. O faci pentru imagine personală, pentru că dă bine, ai ceva de spus, vrei să schimbi ceva. La noi folkul a avut momente în care asemenea lui Făt-Frumos s-a ridicat la luptă cu «Balaurul» minciunii sociale şi a reuşit să-l rănească. Dan Andrei Aldea, Doru Stănculescu, Valeriu Sterian sunt câteva nume de folkişti spre care tinerii pot privi… evident sunt şi mulţi alţii.

Valorile sunt cele care ţin o naţiune în picioare şi cu capul sus. La noi sunt creştinismul ca unic set moral şi predanie. Hristos a adus iubirea şi fără asta nimic nu se poate lega. Noi am avut 50 de ani de luptă de clasă şi asta nu ne-a dus prea departe. Apoi cred în fapta corectă şi în lucrul bine făcut, în răbdare, prietenie, ajutor.

Dacă vorbim de folk, valorile sunt o muzică elaborată, un text cât mai bun, umorul, mesajul, felul în care folkistul îşi trăieşte muzica, cât îi pasă de cei din jur. Oricum, la noi încă sunt prea mulţi «critici» care cred că deţin adevărul absolut şi fac ierarhii şi clasamente care n-au nici o valoare. Publicul şi sensul moral şi spiritual al vieţii artistului determină valoarea lui.

Modele sunt multe. Un om bucuros ca Mircea Baniciu, un introvertit inteligent ca Valeriu Sterian, un boier al spiritului ca Doru Stănculescu, un blând bonom ca Mircea Vintilă, un autoironic prolific Alexandru Andrieş, dar şi un perfecţionist ca Sing, un arogant genial ca Dylan, o gaşcă fericită ca Beatles şi tot aşa zi de vară până-n seară! Dacă vorbim însă altfel, modele sunt şi Arsenie Papacioc, Dan Puric, Ghandi, Evdokimov, Lao zi, Shakespeare, Dante, toţi cei care de-a lungul timpului au căutat un sens şi un echilibru al vieţii.

«Noi de vreo 60 de ani nu putem ieşi din criză», zic eu într-o parodie pe care am făcut-o după piesa «E criză» a trupei Taxi. Ca un cowboy bătrân ce mă aflu spun că la noi, la români, criza e o stare de spirit, dacă nu ne calcă asupritorii, ne asuprim singuri ca să nu ne plictisim. Lăsând gluma, aş spune că trebuie să ne legăm şaua bine pentru că urmează să mai trecem un deşert… asta e! Totuşi, noi românii avem un mare avantaj. Am supravieţuit cozilor, minciunii, frigului, crizelor de tot felul… Nu mor caii când vor câinii… Trebuie doar să avem curajul să recunoaştem ce e greşit în vieţile noastre. Minciună, bârfă, furt, duplicitate şi atunci vom ieşi din deşert mai buni şi mai adevăraţi. În două cuvinte, mă pot defini ca fiind bine intenţionat. Mă cunosc destul de bine ca să ştiu ce calităţi şi ce defecte am. Nu sunt un înger… doar un inginer îndrăgostit de folk. Un om care vrea să panseze tristeţea cu zâmbete şi dezamăgirea cu speranţe… Cum spuneam…

«Vă spun cinstit eu sunt Cowboyul Nelu/Oriunde mă duc începe măcelul.» Şi pentru că nu vreau să încheiem cu un măcel, spun… criza va trece, rămân însă lucrurile în care ne investim sufletul şi bucuria pe care ştim s-o culegem de pe drum.”

Make al nostru mi-a tot zis de concertele lor, dar, știți cum e, mereu și mereu altele trebuie să fie prioritățile, așa că abia aseară am ajuns la concert la Preoteasa. Pentru mine, ca și pentru mulți alții dintre voi, hai recunoașteți, folkul e chestia aia lirică, pe care o ascultăm ori închizând ochii, ori dându-i peste cap, căci e despre iubire, despre tot felul de chestii necruțătoare, despre lucruri grave. Da, desigur că și despre asta cântă folkul. Dar nu numai.

Gashkademia de Folk ne-a arătat aseară că folkul poate fi un show extraordinar, în care momentele acestea de lirism de care zic mai sus sunt doar părți din spectacol, dar la care, e drept, abia dacă mai respiri de cât de tare te emoționează. În rest, dacă ar fi să descriu în maxim două cuvinte showul de ieri aș spune doar atât: caterincă excelentă.

Am râs cu lacrimi de cât de mișto erau versurile, de jocul de scenă (da, căci, deși vă vine greu să credeți, băieții au făcut un joc de scenă minimalist, dar de mare efect), de replicile pe care și le aruncau între ei și înspre public, de buclucașul microfon rotitor al lui Make.

Probabil cel mai tulburător moment al spectacolului (uite, mie nu îmi place cuvântul ăsta spectacol, dar ieri chiar așa a fost, așa că îl folosesc cu mare drag) a fost seria de cântece în aromână. Teribil ce m-au tulburat, teribil…

Cu ce am rămas eu după showul de ieri? Cu dorința fermă de a vă spune și vouă că merită să mergeți să îi vedeți pe nebunii ăștia frumoși, cei mai mulți dintre ei niște tinerei de vreo 20 de ani… de când au terminat… revederea de 10 ani ), dar care au câștigat un respect masiv în ochii mei tocmai pentru că sunt atât de tineri la suflet, mult mai tineri decât știm noi să fim și decât am putea fi vreodată…

Respect Daniel Iancu, Marius Matache, Teddy Tudoroiu, Ovidiu Mihăilescu, Puiu Crețu, Dan Caramihai, Iulian Enache! Respect Gashkademia de Folk!

Au cintat cu chitara asta si Florin Chilian si Dan Teodorescu si Dinu Olarsu si Daniel Iancu si multi,multi altii, pentru ca eu foarte rar am dat interdictie la chitara mea si de cele mai multe ori am fost uman si am imprumutat-o tuturor celor care au cerut-o…fie ei Gashkademicieni sau folkisti cu state mai vechi sau mai noi.

A umblat in toata tzara blonda mea,de la Folk you din Vama pina la Timisoara si Arad,pina la Suceava si Iasi si chiar si peste hotare in Bulgaria.

N-am s-o pastrez ,pentru ca ar fi pacat s-o tin necintata undeva intr-un colt,menirea ei este sa cinte asa ca am s-o dau cuiva mai tinar si mai dispus s-o scoata in lume.

Daca vreti o chitara plina de parfum de folk puteti sa ma cautati iute pina n-o dau si cine stie poate ca blonda se va odihni la voi acasa…

Despre chitara care o inlocuieste pe Blonda n-am sa spun nimic….deocamdata!